1. PREGĂTIREA PENTRU BOTEZ
„Facerea catehumenului”, înscrierea în „Cartea Vieţii”
Exorcismele
Lepădarea de Satan
Convertirea. Unirea cu Hristos
Mărturisirea de credinţă
2. BOTEZUL
Sfinţirea apei
Untdelemnul bucuriei
Întreita afundare
3. UNGEREA CU SFÂNTUL MIR
4. RÂNDUIELI DUPĂ BOTEZ
Procesiunea rituală (înconjurarea mesei şi a cristelniţei)
Citirile biblice
Spălarea destinată ştergerii Mirului
Tunderea
Îmbisericirea
5. EUHARISTIA (Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului)
6. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI LEGATE DE RÂNDUIALA BOTEZULUI
CINE SE BOTEAZĂ ?
INSTITUŢIA NĂŞIEI
CINE BOTEAZĂ ?
CINE PARTICIPĂ LA BOTEZ ?
LOCUL ŞI TIMPUL SĂVÂRŞIRII BOTEZULUI
BOTEZUL NU SE REPETĂ
DE CE FETELE NU INTRĂ ÎN ALTAR ?
7. ÎN CE CONSTĂ Pregătirea pentru Botez ?
8. TRADIŢII POPULARE
LUAREA MIRULUI
TĂIEREA MOŢULUI ŞI RUPEREA TURTEI
9. OBICEIURI EXAGERATE
CEREREA DE BOTEZ SEPARAT
NEPARTICIPAREA MAMEI LA BOTEZ
BOTEZUL COPIILOR (SAU PENTRU) MORŢI NEBOTEZAŢI SAU AVORTAŢI
1. PREGĂTIREA PENTRU BOTEZ
„Facerea catehumenului”, înscrierea în „Cartea Vieţii”
Cel ce vine la Botez este descins sau desfăşat (se leapădă de „omul cel vechi”, de viaţa separată de harul lui Dumnezeu – această separaţie a descoperit lui Adam şi Evei goliciunea lor şi i-a îndemnat să şi-o ascundă sub veşminte) şi este primit în Biserică.
Suflând de trei ori peste cel chemat (precum Dumnezeu a suflat omului suflare de viaţă la început) şi însemnându-l de trei ori cu mâna, cu semnul crucii, zicând: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” la frunte, gură şi inimă (însemnând starea minţii, a raţiunii şi a simţirii) îşi pune mâna cea sfinţitoare peste dânsul şi citeşte apoi molitfele.
Prima rugăciune este pentru ca Hristos să-l ia în primire şi să-l scrie în „Cartea Vieţii”. În acelaşi timp este informat de scopul ultim al Botezului: mântuirea, întoarcerea la adevărata viaţă, cea pe care omul a pierdut-o prin păcat.
Exorcismele
Urmează trei rugăciuni de izgonire a „puterii celei potrivnice”, a vrăjmaşilor demoni.
Dacă taina ultimă a binelui rezidă într-o persoană (Dumnezeu), taina ultimă a răului se află tot într-o persoană, de fapt într-o lume de persoane care au optat să-l urască pe Dumnezeu, de a fi potrivnice.
Eliberarea din puterea satanică este începutul restaurării omului. Din momentul în care am luat hotărârea de a urma pe Hristos, pe această cale apare inevitabil diavolul. Exorcismele (rugăciuni de alungare a „tot duhul rău”) sunt astfel începutul luptei care reprezintă prima dimensiune şi cea mai importantă în viaţa creştină.
Lepădarea de Satan
Preotul întoarce pe cel ce se botează cu faţa către apus. Apusul, locul unde se culcă soarele, constituie simbolul întunericului, „ţinutul lui Satan”.
A te lepăda de Satan înseamnă a respinge slujirea lui: idolatria care impregnează ideile şi valorile în care oamenii trăiesc azi şi care determină, orientează şi aservesc viaţa mai mult decât idolatria tangibilă a păgânismului; conştientizarea existenţei demonilor, a faptului că acţiunea lor constă esenţialmente în a falsifica şi a contraface, a deturna de la semnificaţia lor reală a însăşi valorilor pozitive, a face ca albul să pară negru şi invers, a practica jocul subtil şi pervers al minciunii şi confuziei (Biserica şi creştinismul sunt considerate mai degrabă ca mijloace prin care trebuie să ajute la realizarea unei vieţi fericite şi prospere în această lume, ca un fel de terapeutică spirituală care permite să fie rezolvate toate tensiunile şi conflictele şi care aduce acel echilibru interior care garantează succesul, stabilitatea şi fericirea; noţiuni pozitive şi chiar creştine ca cele de libertate, eliberare, dragoste, fericire, propăşire, desăvârşire, noţiuni care sunt cu adevărat la baza conştiinţei omului şi a societăţii sunt tot mai mult deturnate de la sensul lor real, putând deveni vehicule ale demoniacului.
Astfel, a te lepăda de Satana presupune a respinge toată această concepţie despre lume, plină de suficienţă şi deznădejde. Desigur, Satan nu va uita această lepădare, această sfidare. „Suflă şi scuipă-l pe el!” Războiul este deschis. Începe o luptă a cărei miză reală este viaţa veşnică.
Convertirea. Unirea cu Hristos
Întorcându-se spre Răsăritul simbolic, catehumenul se întoarce spre „Soarele dreptăţii”, spre zorii celei de-a 8-a zi (veşniciei), se converteşte la Hristos, Lumina lumii.
Urmează mărturisirea unirii cu Hristos, a ataşamentului personal la Hristos, angajarea în rândul celor care-L slujesc, un jurământ asemănător cu cel pronunţat de militari.
Apoi mărturiseşte credinţa sa în Hristos „ca împărat şi Dumnezeu”. Creştinul intră în Împărăţia lui Dumnezeu. Apartenenţa şi fidelitatea la oricare altă entitate în această lume – stat, naţiune, familie, cultură sau orice altă valoare – nu trebuie să contrazică sau să diminueze apartenenţa esenţială – fidelitatea faţă de Împărăţia lui Dumnezeu.
Mărturisirea de credinţă
Rostirea Simbolului de credinţă este expresia credinţei pe care şi-a însuşit-o sau şi-o va însuşi; totul din această credinţă trebuie să devină o forţă care să-i transforme viaţa.
Unirea cu Hristos este pecetluită prin închinarea în faţa Sfintei Treimi: „Mă închin Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Tremei celei de o fiinţă şi nedespărţită !” Închinarea este un simbol al venerării, al dragostei şi ascultării faţă de Dumnezeu.
2. BOTEZUL
Sfinţirea apei
Sfinţirea apei începe cu Binecuvântarea mare: „Binecuvântată este Împărăţia…”, anunţând Împărăţia lui Dumnezeu ca temă şi obiectiv al Botezului.
Preotul aminteşte minunata creaţie a lumii de către Dumnezeu şi despre reînnoirea acestei creaţii întregi, când Fiul lui Dumnezeu a intrat în apele Iordanului şi când Duhul Sfânt în chip de porumbel a coborât asupra Lui şi asupra apelor, începând Noua Creaţie, înnoirea tuturor lucrurilor, trecerea de la lumea căzută la Împărăţia lui Dumnezeu (la început Duhul Sfânt a creat lumea transformând haosul în cosmos; acelaşi Duh Sfânt recreează acum lumea căzută, făcând o lume şi o viaţă nouă). Apoi el – preotul – cere lui Dumnezeu să actualizeze această înnoire: “Tu Însuţi dar, Iubitorule de oameni Împărate, vino şi acum cu pogorârea Sfântului Tău Duh şi sfinţeşte apa aceasta”, pentru a face din ea: „apă de izbăvire, apă de sfinţire, curăţire trupului şi sufletului…, luminare sufletului, baie de a doua naştere, înnoire duhului, har de înfiere, îmbrăcăminte de nestricăciune, izvor de viaţă”. Sfântul Duh umple de putere şi realitate ceea ce noi cerem şi nădăjduim, care dă conţinut simbolului.
Apoi preotul face de trei ori semnul crucii asupra apei: „Să se zdrobească sub semnul crucii toate puterile cele potrivnice”.
Din punct de vedere creştin, materia nu este neutră. Dacă nu este raportată la Dumnezeu, ea devine mijloc al aservirii omului faţă de moarte şi separându-l de Dumnezeu, loc al puterilor demonice. Numai în Hristos şi datorită puterii Lui, materia poate fi eliberată şi poate să redevină simbolul slavei şi al prezenţei lui Dumnezeu, taina acţiunii Sale, a comuniunii Lui cu omul.
Untdelemnul bucuriei
Untdelemnul este simbol al vieţii, în sensul plinătăţii, al bucuriei, al înălţării, al participării la viaţa divină însăşi.
Preotul binecuvintează untdelemnul rememorând semnificaţia lui în istoria mântuirii şi mulţumind lui Dumnezeu pentru el, cu care noi facem iarăşi ceea ce făcuse Dumnezeu: un dar de vindecare, un dar de pace, un dar al puterii spirituale şi al vieţii.
Acest untdelemn arată mila cea dumnezeiască şi nemăsurata bunătate a Lui, care se dă celor răniţi de vrăjmaşul cel de obşte. Făcând semnul crucii, varsă din acest untdelemn în apă, pregătind-o ca dar de viaţă nouă, de lumină şi putere.
Apoi „se unge robul lui Dumnezeu (N) cu untdelemnul bucuriei …” Bucuria este a Duhului care ne mântuieşte („dă-mi mie bucuria mântuirii Tale”, Ps.50). Prin acest untdelemn este pregătit spre dumnezeieştile lupte (cei ce se luptau în vechime se ungeau pe trup), pentru re-crearea lui, pentru restabilirea în slava lui Dumnezeu.
Untdelemnul bucuriei: acelaşi untdelemn pentru ungerea apei şi a omului, pentru împăcarea cu Dumnezeu şi în Dumnezeu cu lumea; întoarcerea la misterul veşnic al creaţiei, „Dumnezeu a văzut că toate erau bune foarte” (Geneză1,31).
Întreita afundare
Actul cel mai important al slujbei botezului este întreita afundare, de către preot, în apa sfinţită din cristelniţă, cu formula sacramentală: „Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui (Amin) şi al Fiului (Amin) şi al Sfântului Duh (Amin) acum şi pururi şi în vecii vecilor (Amin).
Aceasta este taina şi harul botezului: darul Morţii şi Învierii lui Hristos, pentru fiecare din noi. Este harul participării noastre la un eveniment care, întrucât el a avut loc pentru noi şi care înseamnă mântuirea noastră, este destinat fiecăruia dintre noi şi trebuie făcut propriu de fiecare din noi. În Botez, Moartea şi Învierea lui Hristos se împlinesc cu adevărat ca Moartea Lui pentru mine şi Învierea Lui pentru mine, şi deci sunt moartea şi învierea mea în El.
După afundare noul botezat este îmbrăcat în veşmânt alb (sau înfăşat în pânză albă), numit veşmânt al luminii. Sfântul Ambrozie compară cămaşa botezului cu veşmintele lui Hristos de pe Tabor. Hristos transfigurat face să apară umanitatea perfectă şi fără de păcat, nu goală, ci îmbrăcată în veşminte albe ca zăpada în lumina necreată a slavei divine. Prin Botez omul se întoarce în Paradis, la adevăratul lui «veşmânt» de slavă.
Se aprinde lumânarea, căci Botezul este socotit ca trecere din lumea întunericului, unde stăpâneşte diavolul, în împărăţia luminii, unde domneşte Hristos, Cel ce este «lumine vieţii» (Ioan 7,12).
3. UNGEREA CU SFÂNTUL MIR
După ce a ieşit din apa botezului, noul-botezat primeşte îndată ungerea în Duhul Sfânt, ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, adică: «Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin», pentru ca Duhul Sfânt Care sălăşluieşte asupra Fiului, să sălăşluiască şi asupra acestuia care s-a unit, cu Fiul lui Dumnezeu. Astfel el devine la rândul său un „fiu” al Tatălui, fiu al împărăţiei lui Dumnezeu.
Are prin ungere întru sine dumnezeieştile daruri, descoperindu-se lui acestea după vrednicie, după cum se va curăţi pe sine şi după cât se va arăta vrednic a lucra întru sine acestea.
Sfântul Mir fiind totodată şi semnul şi pecetea lui Hristos, prin ungerea cu el noul botezat devine creştin adevărat şi deplin, uns al Domnului; ungerea, făcută în chipul crucii, este o pecetluire a membrilor Bisericii lui Hristos, semnul văzut al apartenenţei lor la trupul mistic al Domnului. Mirul este folosit şi la sfinţirea bisericilor şi antimiselor, ca izvor de sfinţire.
4. RÂNDUIELI DUPĂ BOTEZ
Procesiunea rituală (înconjurarea mesei şi a cristelniţei)
După Mirungere, preotul conduce pe noul botezat şi pe naşii lui într-o procesiune rituală în timp ce se cântă „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi ţi îmbrăcat” (Gal. 3,27). Este imnul care înlocuieşte Trisaghionul (Sfinte Dumnezeule…) la marile sărbători (când în vechime se săvârşea Botezul celor pregătiţi în acest sens). Se cânta în momentul intrării în Biserică a obştei creştine pentru vestirea Evangheliei şi săvârşirea Sfintei Liturghii. Acestei adunări euharistice se alăturau noii botezaţi şi urmau să primească prima lor împărtăşanie.
În noua viaţă primită prin botez şi pecetluită prin Mirungere, se descoperă trecerea acestei lumi la Împărăţia lui Dumnezeu care este descoperită în esenţa sa dinamică sub chipul unui sfârşit transformat necontenit în început, ca o procesiune spre ziua fără de apus a veşniciei lui Dumnezeu. Această procesiune leagă botezul, taină a renaşterii, de Euharistie, taină a Bisericii, taină care face din Biserică prezenţa şi darul în această lume a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Citirile biblice
Lectura biblică este mărturia introducerii în adunarea euharistică, între cei care i-au parte la săvârşirea Sfintei Liturghii şi se împărtăşesc cu Sfintele Daruri.
La «Apostol» se citeşte textul din Epistola către Romani în care Sfântul Apostol Pavel rezumă întreaga semnificaţie a Botezului (Rom. 6, 3-11).
«Evanghelia» este luată din locul unde Sfântul Evanghelist Matei vorbeşte despre trimiterea Sfinţilor Apostoli de către Mântuitorul, spre a boteza «toate neamurile». făgăduindu-le că «voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor» (Matei 28, 16-20).
Spălarea destinată ştergerii Mirului
Ritualul spălării, prin ştergerea cu faşa udă a locurilor unde s-a făcut ungerea cu Sfântul Mir, se face pentru a se şterge Mirul rămas pe trupul noului botezat şi a-l feri astfel de o eventuală pângărire.
Tunderea
Tunderea părului (simbolul tăriei şi puterii) arată predarea desăvârşită a noului botezat sub stăpânirea şi ascultarea lui Dumnezeu, întru Care s-a botezat şi pe Care de acum înainte Îl recunoaşte ca singurul cap sau stăpân.
În vechime tunderea era ultimul act în rânduiala botezului şi împreună cu ritul spălării se făcea a opta zi după Botez (în acest timp se purta, fără a fi dezbrăcată, haina albă a botezului), când preotul îi scotea haina luminată, îl spăla şi apoi îl tundea complet.
Îmbisericirea
Băieţii se îmbisericesc (se închină) înaintea uşilor altarului, după care se introduc în altar, se închină la cele patru colţuri ale Sfintei Mese, apoi se aşează pe solee, în faţa uşilor împărăteşti, de unde îl ia naşul (sau mama). La fete se urmează acelaşi ritual, numai că ele nu se introduc în altar, ci sunt închinate numai la icoanele catapetesmei şi iconostasului. (se face după împărtăşire)
5. EUHARISTIA (Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului)
Sfintele Taine (Trupul şi sângele Domnului) sunt darul Împărăţiei lui Dumnezeu pe care apostolii şi urmaşii lor sunt trimişi să-l aducă poporului creştin ca acesta să guste din ele, în avans, şi să se încredinţeze de adevărul făgăduinţelor dumnezeieşti cu privire la această Împărăţie. Euharistia nu este pâine din lumea aceasta nici vin din viile noastre, ci pâine şi vin din Împărăţia Cerurilor (Matei 26,29).
6. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI LEGATE DE RÂNDUIALA BOTEZULUI
CINE SE BOTEAZĂ ?
Poate primi botezul orice om, indiferent de vârstă (fie prunc, fie adult), care n-a mai fost botezat o dată cu botezul creştin valid (recunoscut de Biserică).
Cât priveşte copiii părăsiţi (lepădaţi sau găsiţi), despre care nu se ştie dacă au fost botezaţi sau nu, aceştia se botează negreşit, cu o formulă specială, pentru ca nu cumva să rămână necurăţiţi prin botez.
INSTITUŢIA NĂŞIEI
Naşii sunt persoanele în vârstă care însoţesc pe cel ce vine la botez, răspunzând şi făcând cuvenita mărturisire de credinţă în locul şi în numele celui ce se botează (în cazul adulţilor pot face ei mărturisirea de credinţă). Ei sunt deci garanţi sau chezaşi ai acestuia, luându-şi prin aceasta angajamentul solemn, înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii, că pruncul (finul) va fi crescut ca un adevărat creştin şi că va fi un bun credincios al Bisericii lui Hristos. Prin participarea lor activă la slujba botezului, alături de preoţi, naşii devin părinţii spirituali ai pruncului, născându-l pentru viaţa cea nouă, în Hristos, aşa cum părinţii cei după fire l-au născut pentru viaţa trupească; ei au aceleaşi obligaţii şi răspunderi în ceea ce priveşte viaţa religioasă-spirituală a finului lor, ca şi părinţii pentru viaţa fizică (ma-terială) a copiilor lor.
Naşul trebuie să fie creştin ortodox şi bun credincios pentru a-i asigura finului integrarea în viaţa parohiei. Călugării n-ar trebui să fie naşi (căci ei trăind în mânăstiri, nu pot să îngrijească de fini). Nu pot fi de asemenea naşi părinţii copilului. Prin botez se creează rudenie spirituală. Această rudenie spirituală trebuie urmărită şi între rudele celor care botează şi cel botezat, pentru a nu se contracta căsătorii nepermise.
De regulă, pentru fiecare nou-botezat se cere un singur naş (poate fi însoţit, pentru a fi ajutat); el poate lipsi atunci când botezul se săvârşeşte în condiţii excepţionale.
Aşadar naşii au un rol de prim rang în săvârşirea botezului. Crezul (simbolul credinţei) trebuie rostit de naş, iar nu de preot sau cântăreţ, pentru a-l conştientiza de răspunderea mare pe care şi-o ia.
CINE BOTEAZĂ ?
În condiţii normale, dreptul de a săvârşi botezul îl au numai episcopii şi preoţii. Numai în lipsă de preot, pentru ca să nu rămână cineva nebotezat, poate boteza diaconul sau monahul, iar la caz de mare nevoie — ca, de exemplu, când pruncul e în primejdie să moară nebotezat — poate să boteze orice creştin ortodox, bărbat sau femeie.
Cărţile de cult cuprind, pe lângă rânduiala cunoscută a Botezului şi „rânduiala Sfântului Botez pe scurt”, în caz de primejdie de moarte. Dacă pruncul se întâmplă să trăiască, atunci preotul va completa slujba Botezului.
Dacă nu este preot, pentru ca să nu moară pruncul nebotezat, orice creştin, afundându-l (sau chiar stropindu-l ) în apă (poate turna aghiazmă), să-l boteze zicând: „Se botează robul lui Dumnezeu….”. Iar de va trăi pruncul, trebuie să fie adus la preot.
CINE PARTICIPĂ LA BOTEZ ?
În viaţa de familie, ca şi în cea a obştii creştineşti sau a parohiei, botezarea unui prunc înseamnă un moment de mare bucurie. Cu fiecare botez, numărul credincioşilor dintr-o parohie creşte, iar în familie se naşte un nou creştin. Datorită însemnătăţii acestui moment de bucurie, la slujba Botezului participă toţi membrii familiei, cunoştinţele şi rudele apropiate. Botezul încorporează pe cel nou-botezat în comunitatea bisericii, care ar trebui să participe la acest eveniment din viaţa ei.
În unele locuri este obiceiul ca mama să nu participe la botezul propriului ei copil. Această practică nu-şi are justificare teologică. Dacă botezul pruncului are loc în perioada celor 40 de zile de curăţire a mamei, este de înţeles că ea nu poate participa la slujba Botezului, neavând voie să între în biserică.
Dacă botezul are loc după perioada celor 40 de zile de curăţire, atunci mama poate participa la slujba Botezului, cu condiţia ca mai întâi să i se citească Rânduiala de curăţire după 40 de zile.
LOCUL ŞI TIMPUL SĂVÂRŞIRII BOTEZULUI
Celebrarea Botezului a stat la baza formării rânduielilor liturgice pascale: slujba Învierii, slujba celor 3 zile pascale şi numele săptămânii care a rezultat din perioada mistagogică (7 zile de explicare a Tainelor Bisericii) – Săptămâna Luminată (lumina veşmântului alb cu care s-au îmbrăcat la Botez şi pe care îl purtau toată săptămâna).
În perioada de înflorire a catehumenatului (secolele IV—VI), botezul se săvârşea, de regulă, în ajunul următoarelor sărbători din cursul anului bisericesc:
a) La Naşterea Domnului (25 decembrie), deoarece botezul este naştere din nou (renaştere) pentru viaţa în Hristos;
b) La Epifanie sau Teofanie, adică Arătarea Domnului sau Boboteaza (6 ian), când S-a botezat Mântuitorul Însuşi;
c) La Paşti, pentru că botezul, fiind icoana morţii şi a învierii lui Hristos, cel ce se înmormântează, în chip simbolic, cu Hristos prin botez, să învieze, ca şi El, la Înviere, pentru o viaţă nouă (Rom. VI);
d) La Rusalii (Cincizecime), căci atunci serbăm pogorârea Sfântului Duh, care este botezul cel mai desăvârşit: botezul Duhului Sfânt.
La toate aceste date, botezul se săvârşea înainte de Liturghie, în timpul căreia toţi cei botezaţi se şi împărtăşeau pentru prima dată. De aceea astăzi, la Liturghia din aceste Sărbători citirile din Noul Testament sunt baptismale şi se cânta în loc de „Sfinte Dumnezeule”, cântarea din slujba botezului: „Câţi în Hristos v-aţi botezat; în Hristos v-aţi şi-mbrăcat” (comp. Galat. 11, 27). Numai în cazuri excepţionale se săvârşea botezul şi în alte zile sau sărbători din cursul anului.
Aceste date pentru botez trebuie observate şi astăzi, pe cât este putinţa, când e vorba de botezul celor vârstnici. Dar pentru botezul pruncilor, nu există zile sau ceasuri hotărâte, pentru ca să nu se întâmple ca pruncii să moară nebotezaţi. De aceea, dacă pruncul e bolnav şi există teamă că nu va trăi, poate fi botezat îndată după naştere.
Vechile pravile nu permiteau amânarea botezului după 40 de zile de la naştere, excepţie de la această regulă era aceea în care termenul de 40 de zile ar fi căzut într-unul din marile posturi de peste an şi în special în cel al Paştelui, când masa sau ospăţul, care însoţeşte botezul, nu se putea face cu mâncare de post. Numai în caz de necesitate, adică primejdie de moarte, botezul era îngăduit şi în post, chiar şi în Săptămâna Patimilor, cu condiţia ca masa să fie de post.
Regula a rămas valabilă şi astăzi, dar, din păcate, nu se mai respectă, botezul administrându-se după multe luni de la naştere, mergând până şi la un an, ceea ce nu este firesc. Nu mai vorbim de faptul că el este săvârşit şi în posturi, când ne îndoim că masa se pregăteşte cu mâncare de post. De aceea, recomandarea ar fi ca botezul să se facă la puţin timp după împlinirea celor 40 de zile după naştere, dar să nu cadă în posturi, pentru a nu contrasta cu perioada şi atmosfera de asceză a acestor perioade şi pentru a se respecta şi rânduielile privitoare la postire. Amânarea prea îndepărtată a botezului poate duce la săvârşirea unui botez de necesitate, forţat şi prescurtat, fără fastul şi frumuseţea botezului normal şi complet, iar situaţia nefericită în care copilul ar muri ar aduce după sine sancţiune canonică. Botezul săvârşit după 40 de zile ar da posibilitatea ca şi mama sa ia parte la bucuria creştinării propriului său fiu.
Cu privire la locul săvârşirii Botezului, canoanele stabilesc ca el sa aibă loc în biserică sfinţită şi numai în cazuri excepţionale în case particulare sau în paraclisele din aceste case. Nu se justifică săvârşirea acasă, decât în cazuri de excepţie, de boală sau debilitate fizică, ori copiilor bolnavi sau născuţi prematuri în spitale. Dar şi când se săvârşeşte acasă, preotul este bine să folosească cristelniţa şi nu orice vas improvizat care diminuează şi banalizează ceremonia aşa de sfântă şi frumoasă a Botezului.
Practica mai nouă, ca apa să fie încălzită, este mai degrabă un moft, căci nu se cunoaşte vreun copil mort sau răcit din cauza apei reci, uneori botezul făcându-se şi la copcă de gheaţă. Dar, pentru a nu crea conflicte cu credincioşii, nu este rău să o încălzim, mai ales dacă copiii sunt firavi sau cu unele afecţiuni fizice.
În ceea ce priveşte momentul zilei, dacă practic introducerea slujbei Botezului în cea a Sfintei Liturghii este greu de realizat (deşi prin ea se împlineşte) este bine ca totuşi s-o urmeze, pentru a da posibilitate enoriaşilor să participe la evenimentul venirii în mijlocul lor a unui nou creştin.
BOTEZUL NU SE REPETĂ!Prin Taina Sfântului Botez, cel care o primeşte devine membru al Bisericii lui Hristos.
Efectele Botezului sunt următoarele:
a. Curăţirea de păcatul strămoşesc, şi în acelaşi timp şi de păcatele personale pentru adulţi (rămâne însă urmările păcatului originar: înclinarea spre rău, suferinţa ş. a.).
b. Prin Botez renaştem la o nouă viaţă, devenind ,,fii ai lui Dumnezeu”.
c. Cel renăscut prin Botez nu mai aparţine ,,acestei lumi” a păcatului, ci Împărăţiei Învierii lui Hristos a cărei anticipare în istorie este Biserica.
Având în vedere efectele Tainei Botezului, odată săvârşit şi recunoscut de Biserică el nu se mai poate repeta.
După Botez şi Mirungere diavolul nu mai acţionează din interiorul nostru. Dacă păcatul continuă să lucreze, este datorită înfăşurării, prin voia noastră liberă, în legăturile păcatului, care au fost dezlegate prin Botez. Păcatele personale săvârşite după Botez se iartă sau se şterg nu printr-un nou botez, ci prin Taina Sfintei Spovedanii. De aceea, Pocăinţa sau Mărturisirea s-a mai numit şi ,,al doilea Botez”.
Prin efectul său conferă un caracter de neşters. De aceea, el nu se mai repetă decât în situaţiile în care nu a fost validat de Biserică, datorită nerespectării vreuneia din condiţiile cele mai importante. Repetarea Botezului săvârşit valid înseamnă un sacrilegiu.
DE CE FETELE NU INTRĂ ÎN ALTAR ?
Sfântul altar este locul sfânt prin excelenţă. Aici este permanent, sub forma euharistică, Mântuitorul Iisus Hristos. Aici se săvârşeşte Sfânta Liturghie (actualizarea Cinei de Taină) şi alte slujbe spre sfinţenia comunităţii.
Fiind nu numai loc sfânt sau izvor de sfinţenie, ci locul izvorului sfinţeniei, în el intră ce este sau poate fi consacrat (preoţia este o slujire permanentă de aceea nu pot fi consacraţi decât cei ce pot fi „curaţi” permanent; cel ce varsă sânge se opreşte de la slujire). Pentru a fi ajutat, preotul are posibilitatea de a primi în altar, cu binecuvântare, anumite persoane.
La târnosirea unei biserici, toţi cei care participă la slujbă intră pentru a săruta masa Sfântului altar. Cel ce se jertfeşte în mod nesângeros şi „locuieşte” pe Sfânta masă binevoieşte a fi sărutată aceasta de cei care „s-au jertfit” pentru a o ridica.
7. ÎN CE CONSTĂ PREGĂTIREA PENTRU BOTEZ ?
Cel botezat face parte dintr-o comunitate creştină dar trăieşte în societate. În viaţa socială fiecare cetăţean posedă certificat de naştere. La Botez se cere acest act deoarece completarea Registrului de evidenţă a celor botezaţi (pe baza căruia se poate elibera certificatul de botez) se face având în vedere şi date de pe certificatul de naştere.
Biserica cere, pentru apropierea de cele sfinte nu numai curăţie sufletească ci şi trupească. Prosopul şi săpunul care se întrebuinţează stau mărturie în acest sens.
Pentru ungerea dinaintea botezului este nevoie de untdelemn.
Lumina harului primit prin Botez, precum şi obligaţia de a ţine aprinsă candela faptelor bune cu care noul botezat va întâmpina pe Mântuitorul la a doua venire este reprezentată văzut prin lumânarea care se aprinde imediat după Botez.
Viaţa nouă, viaţa în Hristos: „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat” este arătată prin veşmântul alb sau pânza albă în care este pus cel nou-botezat când este scos din cristelniţă. Se scoate din ea în momentul „ştergerii Mirului” cu faşa.
Mărturiile de botez, de valoare genealogică în trecut, aveau scopul (când nu erau registre de evidenţă) de a proba autenticitatea botezului celui pentru care se pregăteau. Mai târziu s-a pierdut semnificaţia de mijloc de control pentru noii botezaţi, şi aceste medalioane-monezi au fost înlocuite de cruciuliţe, semnul distinctiv al creştinismului.
8. TRADIŢII POPULARE
LUAREA MIRULUI
În vechime rânduiala spălării ritule pentru „ştergerea” Mirului se făcea a opta zi de la Botez, când noul botezat era spălat peste tot trupul. În timp, s-a ajuns ca spălarea rituală să se facă în ziua botezului prin ştergerea cu faşa udă.
Din evlavie faţă de sfinţenia Mirului, care ar mai rămâne pe trupul noului-botezat s-a îndătinat obiceiul de a fi scăldat copilul de către naş pentru „luarea” Mirului (a doua zi după botez, sau chiar în aceeaşi zi).
Scăldându-se copilul şi fiind baia aceasta cea dintâi după botez, se varsă apa într-un loc curat. Aceeaşi grijă trebuie avută cu pânza albă de botez.
TĂIEREA MOŢULUI ŞI RUPEREA TURTEI
Între datinile populare mai cunoscute la români, legate de naştere sunt „tăierea moţului” şi „ruperea turtei”. La acestea este asociat şi obiceiul de a se pune o tavă plină cu obiecte care, prin „alegere”, „ar arăta” spre preocupări se va îndrepta copilul.
Tunderea părului era foarte răspândită la romani. În a 8-a sau a 9-a zi după naşterea unu copil, când era „curăţat” religios şi i se da numele, se aducea sacrificii pentru zei, apoi se tundea. Tot în această zi, pruncul care păşea acum ca persoană în lume, era „dăruit” unui geniu sau zeu şi i se cerceta din semne viitorul, invocându-se toate zeităţile de soarte.
Deşi „se tunde robul lui Dumnezeu (N)” la botez, totuşi majoritatea românilor „taie moţul” băieţilor la un an (sau trei ani). Datina de a-şi tunde copiii la unul sau trei ani se pare că vine din vechiul obicei al românilor de a umbla cu plete lungi, nu tunşi ca romanii.
La fete, la vârsta de un an, se rupe deasupra capului o turtă, care se împarte apoi (spre a fi mâncată) tuturor celor prezenţi.
Deoarece părul este simbolul tăriei, al puterii iar tăierea lui ar arăta supunere, totuşi „tăierea moţului” semnifică tăria, puterea bărbătească (bărbat „adevărat”) pe care cei prezenţi la aniversare o doresc pentru sărbătorit.
Ruperea şi împărţirea turtei arată menirea de bază a fetelor (viitoare mame) – de a fi bune gospodine.
9. OBICEIURI EXAGERATE
CEREREA DE BOTEZ SEPARAT
Momentul săvârşirii Tainei Sfântului Botez este unul din cele mai importante din viaţa unui om. După naşterea trupească din părinţi, naşterea duhovnicească sau renaşterea la viaţa cea nouă în Hristos este plină de încărcătură emoţională şi harică şi de semnificaţie soteriologică.
Din dorinţa de a marca importanţa unei asemenea zile, s-a născut o practică străină de duhul comunitar al Bisericii Ortodoxe şi anume aceea de a boteza copiii separat. Practica aceasta se întâlneşte mai ales în cazul în care la o biserică sunt programaţi a se boteza mai mulţi copii.
Singura regulă care se respectă în cazul botezării mai multor prunci este aceea că se botează mai întâi băieţii şi apoi fetele.
Cei care pretind ca Botezul să fie săvârşit separat invocă drept motiv grija pentru evitarea unei eventuale contaminări cu o boală de piele sau cu o altă boală pe care ar avea-o unul din copiii cufundaţi în aceeaşi apă. În această privinţă trebuie să spunem că grija părinţilor şi naşilor pentru copii de a nu contracta o boală, fie ea şi de piele, este întrucâtva justificată, dar, în cazul Botezului, ea devine exagerată şi simptomatică. Ca şi în cazul împărtăşirii credincioşilor cu aceeaşi linguriţă, fără ca aceasta să ne contamineze cu diferite boli, la fel la săvârşirea Botezului nu se poate pune problema unei infectări sau îmbolnăviri.
Dacă credem că apa sfinţită nu mai este o apă obişnuită, ci una care operează renaşterea spirituală şi ştergerea păcatului, atunci nu ne mai temem de contaminare. Dacă o privim şi o socotim ca simplă apă, fără nici o putere, atunci ne îndoim şi de efectul ei asupra celui care se botează şi ne temem şi de contaminare.
Pe de altă parte, în exprimarea unei asemenea pretenţii se poate observa şi o oarecare atitudine de dispreţ faţă de semeni, ca şi sfidarea uneia din frumuseţile şi caracteristicile esenţiale ale cultului creştin public ortodox şi anume, caracterul său comunitar sau eclesiologic. Învăţătura de credinţă creştină, având în centru iubirea, nu acceptă tendinţa şi gândul de separare, ruptură şi cu atât mai mult de ură sau teamă de celălalt.
NEPARTICIPAREA MAMEI LA BOTEZ
În unele locuri este obiceiul ca mama să nu participe la botezul propriului ei copil. Această practică nu-şi are justificare teologică. Dacă botezul pruncului are loc în perioada celor 40 de zile de curăţire a mamei, este de înţeles că ea nu poate participa la slujba Botezului, neavând voie să între în biserică. Dacă botezul are loc după perioada celor 40 de zile de curăţire, atunci mama poate participa la slujba Botezului, cu condiţia ca mai întâi să i se citească Rânduiala de curăţire după 40 de zile.
Participarea sau neparticiparea mamei la botezul propriului ei prunc nu are aşadar un temei doctrinar, canonic sau cultic, ci el este în legătură cu termenul de curăţire a mamei care a născut. La aceasta se mai adaugă şi un aspect de ordin practic şi psihologic. În general când copilul este scufundat în cristelniţă şi mai ales când nu ţipă imediat după scoaterea din baia botezului, cea care se emoţionează cel mai mult este mama care poate avea chiar un şoc crezând că pruncul a fost înecat.
BOTEZUL COPIILOR (SAU PENTRU) MORŢI NEBOTEZAŢI SAU AVORTAŢI
Pruncii avortaţi sau născuţi morţi nu se botează. Sfintele Taine se administrează numai persoanelor vii pentru ca acestea să-şi poată exprima adeziunea sau consimţământul la lucrarea respectivă. Chiar dacă în cazul Botezului, săvârşit mai ales pruncilor, această dorinţă este exprimată de naşi care mărturisesc credinţa în numele celui care se botează, Taina Sfântului Botez nu se poate administra copiilor morţi şi cu atât mai mult celor care au fost avortaţi. Biserica este foarte categorică şi nu permite nici măcar oficierea slujbei înmormântării copiilor morţi nebotezaţi.
