BOTEZUL

Verbul „baptizare” în limba greacă veche înseamnă a afunda, a scufunda. Domnul Iisus întrebuinţează cuvântul – botez – pentru a spune despre moartea şi îngroparea Sa. Când vesteşte Apostolilor Săi patima Sa, Moartea şi Învierea Sa, Iacob şi Ioan, fiii Lui Zevedeu, nereţinând din cuvintele Lui Iisus decât vestirea intrării Sale în slavă, îi cer: „Încuviinţează-ne să stăm unul de-a dreapta Ta, iar celălalt la stânga Ta, în slava Ta”. Iisus le răspunse: „puteţi să vă botezaţi cu botezul cu care voi fi botezat Eu?” El le vorbea de moartea Sa. „Putem”, spun ei, în deplină necunoştinţă, şi Iisus continuă: „ …Botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza”, făcând astfel aluzie la martiriul lor (Matei 20,17-22; Luca 18, 31-34; Marcu 10,33-40).

Astfel, pentru Iisus, a fi botezat înseamnă a participa la moartea Sa, a muri, dar a muri pentru a învia: este ceea ce Domnul va explica lui Nicodim. El a întrebat pe lisus ce să facă pentru a intră în Împărăţia lui Dumnezeu. Iisus a răspuns: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea Să vadă Împărăţia Lui Dumnezeu. Nicodim n-a înţeles şi a întrebat din nou: „Cum poate omul să se nască fiind bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască? Iisus răspunse: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ceea ce e născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este” .

Iisus cheamă, aşadar, pe oameni să se nască la o viaţă, Viaţa pe care o trăieşte Însuşi Dumnezeu. Această viaţă ne este comunicată prin suflarea Însăşi a Lui Dumnezeu, prin Sfântul Duh (pnevma -suflu, dar şi spirit, în greaca veche), suflu pe care Dumnezeu îl insuflase acestei fiinţe de lut, în momentul creaţiei, dându-ne astfel ceva de La El Însuşi, din Chipul Său, libertatea Sa, posibilitatea de a ne asemăna Lui tot mai mult prin propria noastră activitate creatoare. Acest suflu face ca omul să fie chemat a se depăşi continuu pe sine însuşi, în aşa fel încât, nu este adevărat om, decât numai dacă participă La viaţa lui Dumnezeu. Acest suflu, această prezenţă divină este ceea ce omul pierde prin păcat şi moarte şi ceea ce va regăsi în apa Botezului, care este izvor de viaţă. Aici în apa Botezului, păcatul, care este cauza morţii, este înecat ca sub apele potopului, ca sub apele Mării Roşii; aici va ţâşni adevărata Viaţă, Viaţa Veşnică, Viaţa dumnezeiască, aceea pe care ne-o dă Duhul Sfânt, Dătătorul de viaţă, aceea pe care Fiul Lui Dumnezeu a venit s-o dea oamenilor.

Botezul Lui Ioan era un botez simbolic. Pentru a-i pregăti pe iudei să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, a cărei foarte apropiată venire o vestea, Ioan le cerea să se cureţe de păcatele lor pocăindu-se, mărturisindu-şi păcatele şi spălându-se de aceste păcate în apa Iordanului. Dar Ioan spunea: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai Tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic Să-i dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Luca 3,16). El vesteşte astfel apropierea Împărăţiei Lui Dumnezeu, venirea lui Iisus Hristos.
Când Iisus se va lăsa botezat de Ioan, Duhul Sfânt Care sălăşluieşte din veşnicie asupra Fiului, se va arăta sub forma unui porumbel ce semnifică sfinţirea şi îndumnezeirea firii omeneşti asumată de Fiul Lui Dumnezeu, pe care El o purifică cufundând-o în apele Iordanului, pe care El o îndumnezeieşte, o introduce în Familia Treimică, făcând-o să participe la filiaţia Sa divină, atunci când glasul Tatălui s-a făcut auzit numindu-L Fiul mult iubit”.

De acum înainte botezul nu va mai fi un simplu simbol de purificare, el se va face în numele Sfintei Treimi, făcând astfel ca orice botezat să participe la întreaga Taină a Lui Hristos – Fiul lui Dumnezeu Tatăl, Uns al Duhului, mort păcatului, înviat pentru Dumnezeu. De aceea după învierea Sa, Iisus va spune Apostolilor Săi: „Merge-ţi, învăţa-ţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19).

Noi nu murim la botez aşa cum a murit Hristos la sfârşitul activităţii Sale, ci ne ridicăm La o viaţă de curăţie şi de fapte bune, închinată lui Dumnezeu. De aceea nici nu înviem, cum a înviat El. Viaţa la care ne ridicăm prin Botez este numai un drum spre înviere. Viaţa cea nouă în Hristos, primită la Botez, este eliberarea de lanţurile păcatului strămoşesc.

Păcatul slăbeşte caracterul nostru de persoană, în ceea ce ea are distinct, apropiindu-ne de animalitatea inexpresivă, inumană şi impersonală, sau neliberă, supusă mişcărilor automate ale aceloraşi pasiuni. Păcatul slăbeşte unitatea dintre puterile constitutive ale omului şi chiar puterea fiinţei lui. Fiinţa Lui devine neunitară şi neputincioasă pentru eforturile spre ceea ce e bun. Ea e mai mult târâtă spre cele rele, când de o pasiune, când de alta, apropiindu-l de nimic. Trupul acestui om împlineşte toate funcţiile biologice, dar omul însuşi este aproape absent din sine, trăieşte fără recunoaşterea sa şi fără conştiinţă”. Omul decade într-un ,,individ biologic”. Neavând rază de la Dumnezeu, rază spre Dumnezeu, omul devine ,,întuneric’. El trăieşte o existenţă nesubstanţială, inconsistentă, aproape ca o părere de existenţă, o “viaţă moartă”. Cabasila vorbeşte de ,,morţi fără moarte”. Întrucât slăbirea chipului dumnezeiesc în om sau a relaţiei omului cu Dumnezeu coincide cu slăbirea fiinţei lui; nu e o deosebire între efectul de viaţă dătător al apei Botezului şi funcţia ei de spălare sau de restituire a chipului. Prin însăşi restabilirea chipului dumnezeiesc în om, acesta recapătă viaţa dumnezeiască cea fără de moarte.

Nicolae Cabasila spune: Cât despre cuvintele naştere din nou” şi „creare din nou”, ele arată că cel care prin mijlocirea Botezului au fost născuţi şi aduşi la o viaţa nouă, au avut această viaţă înainte, întocmai ca şi marmura unei statui stricate pe care meşterul a ciopleşte din nou, ca să-i dea frumuseţea de la început”.

Chipul omului nou e chipul omului din rai făcut după chipul lui Hristos, care s-a imprimat în el la Botez. Viaţa în Hristos, viaţa cu Hristos poate creşte atât de mult din puterea vieţii lui Hristos, încât cel botezat, dacă rămâne în aceasta stare şi o dezvoltă, poate spune cu Sfântul Pavel: “M-am răstignit împreună cu Hristos şi acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 3, 20). Omul a renunţat de a mai trăi pentru sine, cum şi Hristos a renunţat de a trăi o viaţă care să nu fie închinată lui Dumnezeu şi fiecărui om care crede în El.

Botezul înseamnă astfel “înnoirea” noastră. Dar această înnoire nu este numai un dat fix, ci e viaţă într-o noutate continuă şi într-o bucurie neîncetată de noutatea ei într-o altă şi altă formă de manifestare a bunătăţii şi a iubirii noastre. Căci persoana e mereu nouă prin libertatea ei responsabilă, prin iubirea interminabilă a ei, mereu inventivă în a face ceva nou pentru Dumnezeu şi pentru semeni, spre deosebire de omul vechi care rămâne mereu în această stare de vechime, aservit monotoniei aceloraşi pasiuni, aceluiaşi egoism, care nu are de spus şi arătat nimic nou celorlalţi. „V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat în cel nou, care se înnoieşte spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Col. 3, 9-10). Omul nou înaintează spre plenitudinea cunoştinţei lui Dumnezeu, a semenilor săi şi a sa proprie, prin iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, spre plenitudinea la care se află Hristos.

Dând feţei umane un caracter accentuat personal şi responsabil şi conştiinţa din ce în ce mai adâncă a sensului etern al vieţii personale şi al persistenţei el, cât şi al sensului etern al întregii realităţi în Dumnezeu, care lipseşte celui ce socoteşte că totul se sfârşeşte prin moarte, că toată semnificaţia vieţii umane se reduce la satisfacerea unor trebuinţe trupeşti, în fond mereu aceleaşi.

Botezul e numit de Părinţi „luminare”. Omul se luminează prin Botez, pătrunzând în el lumina Cuvântului lui Dumnezeu, Care, fiind etern, a dat, prin întrupare, eternitate făpturii umane asumate şi înviate de El şi tuturor celor ce-L primesc pe El prin Botez.

Ridicarea din moarte a omului vechi, a celui ce se botează, la starea de viaţă adevărată a omului nou, în relaţie personală de răspundere cu Hristos, e o ridicare la activarea concretă a acestei răspunderi în raporturile cu ceilalţi oameni şi în mod deosebit faţă de comunitatea celor ce constituie Biserica, trupul comunitar al Domnului. A se alipi de Hristos înseamnă a deveni mădular al Lui în corpul Bisericii, a se zidi ca o piatră vie în lăcaşul Domnului, pe temelia apostolilor, având aceeaşi credinţă, aceeaşi vieţuire, străbătută de acelaşi Hristos, în aşa fel ca în toţi să locuiască şi să se vadă acelaşi duh al lui Hristos, deşi, prin fiecare, Hristos Se arată în împlinirea unei slujiri conforme darului Său.

MIRUNGEREA (Ungerea cu Sfântul Mir)

Ungerea cu Mir a fost şi în Vechiul Testament mijlocul de comunicare a unei puteri dumnezeieşti proorocilor, preoţilor şi regilor pentru a ţine poporul în legământul lui Dumnezeu. Hristos este Unsul prin excelenţă, pentru că El primeşte pe Duhul ipostatic, întreg. După ce s-a botezat şi a ieşit din apă S-a coborât peste El Duhul Sfânt.

Ca urmare a sălăşluirii lui Hristos la Botez în cei ce cred, se împărtăşesc şi ei de ungerea cu Duhul Lui, în scopul intrării lor în viaţa cea nouă, al pecetluirii lor în ea. Mărturia că acest lucru se făcea chiar de la începutul Bisericii o dă şi Sfântul Apostol Pavel spunând: „Dar Cel ce ne întăreşte pe noi întru Hristos, şi Cel ce ne-a uns pe noi, Dumnezeu este, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvună Duhului în inimile noastre” (2 Car. 1, 21). Mărturia lui se adaugă la aceea a Sfântului Apostol Petru: „Să se boteze fiecare din voi şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 38), şi la cea din Faptele Apostolilor, unde se spune că apostolii Petru şi Ioan, trimişi de toţi apostolii din Ierusalim, şi-au pus mâinile peste cei botezaţi de diaconul Filip „şi au luat Duh Sfânt” (8, 15-17).

După pildă Domnului, şi noi, ieşind din apa Botezului, ieşim având pe Hristos în noi, iar drept urmare Duhul lui Hristos se pogoară sau iradiază din Hristos şi în noi ca să ne arate şi pe noi „fii ai lui Dumnezeu”, dar şi ca să confirmăm această calitate prin activitatea noastră de după aceea, ajutaţi de El; aşa cum a făcut Iisus după Botez cu ajutorul Duhului primit; începem să activăm totodată calitatea noastră de învăţători-prooroci ai împărăţiei lui Dumnezeu, de preoţi ce ne aducem pe noi şi natura ca jertfă lui Dumnezeu, de împăraţi peste natura noastră şi natura lumii, ca să nu mai fim stăpâniţi de ea spre o folosire pătimaşă şi neliberă a puterilor noastre.

Dacă odată cu coborârea Duhului Sfânt peste Hristos s-au redeschis cerurile (universul creştinului a redevenit rai), rămânând mereu deschise, sau s-au deschis deplin cum nu au fost deschise nici chiar lui Adam dinainte de cădere (viaţa în Hristos este ,,superioară” vieţii omului în Eden), prin ungerea cu Sfântul Mir plin de Duhul Sfânt fiecăruia i se arată cerurile deschise, întrucât e unit cu Hristos. Căci nu mai e graniţă între viaţa creaturii unite cu Hristos şi ordinea cerească a Duhului. Precum Tatăl a recunoscut pe Fiul Său, după întrupare, şi ca om, ca Fiu al Său în mod arătat, prin coborârea Duhului Sfânt peste El, aşa ne recunoaşte şi pe noi, cei ce ne-am unit cu Hristos în Botez, dându-ne această calitate prin ungerea cu Sfântul Duh, şi ajutându-ne să ne arătam ca atare în fapt.

Avem prin coborârea Duhului peste noi „cerurile deschise, sau Tainele vieţii viitoare, nesfârşite, superioare legilor naturii, într-o descoperire ce ni se actualizează treptat, de care ne vom împărtăşi deplin în viaţa viitoare. Odată cu Hristos şi primirea Duhului Lui s-a arătat pentru oameni că viaţa limitată în cadrele naturii şi a veacului de acum, care sfârşeşte în moarte, nu e totul, ci din ea iradiază lumina şi puterea vieţii viitoare şi veşnice.

Prin ungerea mădularelor principale şi ale organelor simţurilor se arată importanţa ce o acordă Biserica — sau, prin Biserică, Hristos — trupului omenesc, importanţă ce i-a arătat-o El şi prin întruparea Sa. Prin trup se îmbogăţeşte şi se dă o orientare bună sau rea vieţii omului în general, prin trup i se comunică chiar Duhul Sfânt. Când trupul e străbătut de simţuri şi prin simţuri lucrează sufletul şi mintea ce se pot deschide şi dărui lui Dumnezeu. Ca urmare, prin ele lucrează şi Se comunică Dumnezeu Însuşi. Nu poate exista o sfinţire a omului fără o sfinţire a trupului lui. Duhul Sfânt S-a revărsat şi în trupul Domnului şi din El iradiază şi în trupul nostru.

Prin aceste mădulare şi organe omul se pune în legătură cu lumea, iar prin ea cu Dumnezeu. Prin ele primeşte pe cele ale lumii, dar vede şi pe Dumnezeu prin lume şi exercită acţiunea lui asupră lumii din această vedere a Lui Dumnezeu, pentru a o face mai conformă cu voia Lui.

Prin Mirungere, Duhul Sfânt pătrunde şi se imprimă în aceste mădulare şi organe şi în puterile sufleteşti care stau la temelia lor şi persistă în ele ca o bună mireasmă ca şi Mirul. Cuvântul „pecete” are pe lângă sensul de întărire şi pe acela de întipărire. Duhul întăreşte întrucât Se întipăreşte.

În Răsărit s-a moştenit din timpul apostolilor, practica săvârşirii acestei Taine prin ungerea cu Sfântul Mir, îndată după Botez, cum de altfel s-a săvârşit curând după Botez şi de către apostolii Petru şi Ioan în Samaria. Dar această practică lasă totuşi şi episcopatului un rol în săvârşirea acestei Taine, întrucât Mirul cu care unge preotul pe cel botezaţi e sfinţit de episcopii unei Biserici autocefale, ca o manifestare a unităţii sau a sobornicităţii Bisericii în Duhul lui Hristos, cum s-a arătat şi la pogorârea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii peste apostolii aflaţi împreună. Pe lângă aceea, prin ungere se închipuie mai adecvat întipărirea Duhului Sfânt în fiecare mădular şi organ trupesc şi sufletesc al omului în parte şi persistenţa acestei întipăriri.

Dar în rolul ce se acordă de Biserică ortodoxă episcopatului în aceasta Taină, se arată faptul că Duhul Sfânt ce Se comunică fiecărui credincios este Duhul Bisericii pogorât prin invocarea întregului episcopat; deci în fiecare din credincioşi coboară Duhul întregii Biserici şi fiecare credincios este introdus în Biserica întreagă, pentru ca prin darul lui special să se îmbogăţească şi să ajute Biserica în totalitate, aşa cum Biserica în totalitate susţine şi promovează darul lui personal.

Numai în unitatea totală a Bisericii se poate mântui şi desăvârşi fiecare credincios. Numai în ea poate activa totalitatea puterilor sale întărite de Duhul Sfânt, chiar dacă unele din aceste puteri sunt mai accentuate în unii dintre credincioşi şi altele, în alţii. în săvârşirea acestei Taine iese astfel mai mult la iveală decât la Botez prezenţa întregii Biserici şi contribuţia ei la întărirea fiecărui membru al Bisericii în Duhul Sfânt, pentru că cel ce primeşte pe Duhul Sfânt prin ea, manifestă mai efectiv contribuţia lui la viaţa Bisericii totale prin actualizarea în faptă a vieţii celei noi primite la Botez, iar Biserica contribuie şi ea mai efectiv la actualizarea şi dezvoltarea prin fapte a vieţii celei noi a aceluia. Căci omul nu poate lucra efectiv în lipsa unui mediu în care să lucreze şi care să-l încurajeze şi să-l ajute la aceasta, folosindu-se el însuşi de lucrarea fiecăruia.

Astfel, viaţa cea nouă, pe care Sf. Pavel o defineşte ca „trăirea în Duhul şi umblarea cu Duhul” (Gal. 5,25), nu înseamnă altă viaţă; este aceeaşi viaţă pe care ne-a dat-o Dumnezeu, dar reînnoită, transformată şi transfigurată prin Duhul Sfânt.

Deci, Mirungerea înseamnă venirea personală a Sfântului Duh, care se descoperă omului şi rămâne în el.

Omul vorbeşte totdeauna de fericire şi, într-adevăr, viaţa înseamnă dobândirea fericirii, aspiraţia către plinătate. Prezenţa Sfântului Duh înseamnă împlinirea adevăratei fericiri. Această fericire nu rezultă dintr-o ,,cauză” identificabilă şi exterioară, aşa cum se întâmplă cu sărmana şi fragila noastră fericire pământească care dispare îndată ce dispare şi cauză care a produs-o, întrucât fericirea adevărată nu rezultă din nimic care să fie din această lume, şi totuşi se traduce printr-o bucurie faţă de tot şi de toate. Ea este rodul venirii în noi, a prezenţei şi a rămânerii în noi a Cuiva care, El însuşi este Viaţă, Bucurie, Pace, Frumuseţe, Plinătate, Fericire.

Nu există o imagine a Lui, nici o reprezentare întrucât El nu s-a făcut trup, El nu s-a făcut om. Şi totuşi, când vine El şi este prezent în noi, totul devine icoană a Lui şi descoperire a Lui, comuniune cu El, cunoaştere a Lui. Căci El face ca viaţa să fie viaţă, bucuria să fie bucurie, iubirea să fie iubire şi frumuseţea, frumuseţe. Acesta fiind deasupra şi dincolo de orice lucru, face din ansamblul creaţiei simbolul, taina, experienţa prezenţei Sale: întâlnirea omului cu Dumnezeu şi comuniunea cu El. El nu este „aparte” sau „aiurea” fiindcă El este cel care sfinţeşte toate, şi El se descoperă în această sfinţire ca fiind dincolo de lume, dincolo de tot ceea ce există. Graţie sfinţirii, noi îl cunoaştem cu adevărat pe El şi nu un Ceva divin şi impersonal, chiar dacă cuvintele omeneşti nu pot defini şi deci nu pot separa sub formă obiectivă pe Cel a cărei revelaţie ca Persoană este aceea de a revela pe fiecare şi pe toate lucrurile ca fiind unice şi personale, ca subiecte şi nu ca obiecte, transformă toate lucrurile într-un prilej de întâlnire personală divinul şi inefabilul Tu.

Unul singur este „Sfânt”, şi totuşi, din sfinţenia Lui am primit şi noi ca fiind adevărat noul conţinut al vieţii noastre în sfinţirea Sfântului Duh însuşi; şi prin sfinţenia Sa, ridicându-ne fără încetare în ea, noi putem cu adevărat să ne transformăm şi să ne transfigurăm, să facem plină şi sfânta viaţa, pe care Dumnezeu ne-a dat-o.

EUHARISTIA (Sfânta Împărtăşanie)

Căderea şi ridicarea omului sunt în strânsă legătură cu hrana; pentru că nu este vorba doar de hrană ci de a înţelege hrana fie ca principiu al existenţei — ceea ce este greşit, fie ca mijloc de întreţinere a vieţii, unicul principiu al existenţei rămânând Dumnezeu.

De aceea ne cheamă Fiul lui Dumnezeu la un alt fel de hrană şi la un alt fel de a mânca: Euharistia şi viaţa în comuniune cu Dumnezeu.

Euharistia sădeşte în noi puterea pentru a preda existenţa noastră lui Dumnezeu, spre a o primi umplută de viaţa Lui eternă, asemenea lui Hristos, prin înviere. Euharistia nu este atât pentru viaţa reînnoită de pe pământ, după asemănarea vieţii de pe pământ a lui Hristos, ci mai ales pentru viaţa veşnică (viaţa cu Hristos în veşnicie: ,,cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5, 25) —moartea este viaţa fără Dumnezeu).

Dar planul vieţii eterne nu se suprapune numai planului vieţii pământeşti reînnoite, ci se interferează cu acesta şi amândouă se susţin reciproc. De aceea Euharistia nu se dă numai la sfârşitul vieţii pământeşti sau după deplina ei consolidare în bine. Viaţa eternă, sau Hristos viaţa Lui eternă, întăreşte nu numai ca perspectivă, ci şi ca arvună, mişcarea vieţii noastre pământeşti spre ea, susţinând prin aceasta în ea înnoirea în curăţie şi virtuţi, Euharistia fiind astfel şi un ajutor pentru ca viaţa noastră pământească să înainteze spre viaţa de veci.
Euharistia e forţa unui agent magnetic ce lucrează în viaţa noastră pământească atrăgând-o spre ea; e steaua polară ce călăuzeşte corabia vieţii noastre pe valurile existenţei pământeşti, e fermentul sau aluatul care preface viaţa noastră pământească treptat în viaţa de veci. Viaţa cea nouă din Botez, ce urmează morţii omului vechi, nu poate exista fără perspectiva şi arvuna vieţii de veci susţinută de Euharistie. De aceea Euharistia se dă îndată după Botez şi după Mirungere. Viaţa cea nouă de pe pământ n-ar avea nici un rost şi nici o putere fără perspectiva şi arvuna învierii.

Uniţi cu Hristos în Euharistie, nu ne mai temem de moarte, căci purtăm în noi trupul lui Hristos cel înviat ca leacul sau doctoria nemuririi, sau al nestricăciunii eterne, cum numesc Sfinţii Părinţi Euharistia. „Cel ce Mă mănâncă pe Mine, viu va fi prin Mine”, a spus Mântuitorul (In. 6, 57); sau: „Cine mănâncă această pâine (care s-a pogorât din cer), viu va fi de-a pururi” (In. 6, 58); sau: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In. 6, 54). Căci “cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el” (In. 6, 56).

Prin Euharistie avem în noi pe Hristos care a murit şi a înviat, noi ne pregătim prin El şi pentru moartea reală a noastră, ca pentru o moarte pe care o vom depăşi în El, sau am şi depăşit-o spiritual în pregustarea învierii Lui şi în lucrarea ei în noi. Astfel Euharistia ne dă nu numai puterea de a muri păcatului şi de a ne preda lui Dumnezeu, ci şi de a primi moartea reală atunci când va veni, aşa cum a primit-o Hristos ca un dar oferit Tatălui, fără nici o temere şi îndoială în privinţa existenţei noastre veşnice. Ea ne dă puterea de a muri atunci când va trebui, nu numai „întru asemănarea morţii lui Hristos”, ci în mod real, că şi El, având lucrătoare în noi arvuna vieţii veşnice la care vom trece.

În Euharistie, noi mâncăm trupul Lui şi bem sângele Lui, mort şi înviat şi pnevmatizat. Prin aceasta ele dau calitatea lor şi trupului şi sângelui nostru, care poartă astfel în ele împreună cu Hristos moartea tainică în Dumnezeu şi pregustarea învierii ce se lucrează în ele. Fără îndoială trupul şi sângele lui Hristos rămân şi trupul şi sângele Lui personal. Dar ele sunt prelungite în trupul şi sângele nostru, încât acestea se încadrează în trupul şi sângele Lui, primind calitatea lor.

Rezultă astfel pe lângă trupul personal al Domnului, şi trupul Lui extins, fără să se poată despărţi între ele, dat fiind că focarul trupului extins e trupul personal al Domnului.
Noul Testament ne descoperă o dublă ecuaţie: ,,Pâinea euharistică = Trupul lui Hristos = Biserica. Trupul lui Hristos este Biserica, dar trupul Lui Hristos este şi această Pâine Vie coborâtă din cer (Ioan 6,51), această „Pâine care dă viaţă lumii” (6,33), această „Pâine a Vieţii” (6,35), „aceasta Pâine care se pogoară din cer, din Care, dacă mănâncă cineva nu moare” (6,50), această Pâine pe care Iisus o va da ucenicilor Săi în ajunul morţii Sale spunând: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor”.

Numai mâncând această pâine, care este Trupul lui Hristos putem întrezări cum Biserica este Trupul lui Hristos; într-adevăr, împărtăşindu-ne cu această Pâine şi din Vin, împărtăşindu-se din Trupul lui Hristos şi din Sângele Lui Hristos, credincioşii lui Iisus devin Trupul lui Hristos, devin Biserică. Sfântul Irineu ilustrează acest tainic adevăr printr-o imagine: apa adună fulgii de făină pentru a face din el o singură pâine; tot astfel Sfântul Duh adună credincioşii pentru a face din ei un singur Trup, Trupul lui Hristos. Cina cea de Taină, dumnezeiasca Liturghie, este laboratorul Bisericii: acolo, Dumnezeu Tatăl plămădeşte adunarea copiilor Săi, adunarea euharistică a celor ce se împărtăşesc de cele două mâini ale Sale – Cuvântul şi Sfântul Duh – pentru a face o singură Pâine, Trupul lui Hristos.

Biserica este, aşadar, această adunare de credincioşi, care se hrănesc din Cuvântul lui Dumnezeu şi Pâinea Împărtăşirii, adunare pe care Sfântul Duh, începând de la Cincizecime, o cercetează şi-i dă viaţă pentru a face din ea un singur Trup al cărui Cap este Hristos şi ale cărui mădulare sunt credincioşii (I Cor. 12, 13-27; Col. 1,18; Ef. 1,22-23).
Unirea în care ne atrage Hristos cu Sine prin prelungirea Sa cu trupul Său în noi, înseamnă şi o unire a noastră cu ceilalţi credincioşi, în care Se prelungeşte Hristos cu acelaşi trup al Său. De aceea, Euharistia este şi actul de realizare şi sporire continuă a unităţii depline a Bisericii, ca trup extins al lui Hristos, desăvârşind şi în acest sens lucrul început prin Botez şi prin Mirungere.

Unirea cu Hristos în Euharistie este baza şi izvorul unei depline uniri şi iubiri între mădularele Bisericii, căci toţi membrii ei sunt „cotrupeşti” nu numai cu Hristos, ci şi între el. Fiecare trăieşte şi simte viaţa tuturor celorlalţi ca viaţă luminată de mintea aceluiaşi Hristos şi sensibilizată şi împuternicită spre bine de Duhul aceluiaşi Hristos.
Astfel Euharistia este prin excelenţă Taină unităţii Bisericii.

Toţi sunt evocaţi în rugăciune în jurul trupului şi sângelui Domnului: cei vii, cel răposaţi, oameni şi îngeri, în frunte cu Maica Domnului; între toţi. Euharistia întăreşte comuniunea. Această unitate în trupul Domnului se înfăptuieşte prin lucrarea Duhului, Care e chemat prin epicleză şi Care e activ în actul prefacerii şi în împărtăşire, întrucât trupul Domnului coborât pe altar e un trup pnevmatizat şi Duhul Sfânt e Duhul comuniunii între Hristos şi noi, şi între noi toţi – în Hristos.

EUHARISTIA — ÎMPLINIREA BOTEZULUI
ŞI A VIEŢII OMULUI

În botez, noi renaştem din apă şi din Duh, şi această renaştere ne deschide spre primirea darului Sfântului Duh, care ne deschide accesul în Biserică, permiţându-ne să stăm la masa lui Hristos în Împărăţia Sa. Suntem botezaţi cu scopul de a putea primi Duhul Sfânt, primim Duhul Sfânt, cu scopul de a deveni membri ai Trupului lui Hristos şi să creştem la sânul Biserici până devenim plenar şi veridic creştini.

Euharistia ca Taină a Bisericii, adică act în care şi pentru care Biserica, totdeauna, devine ceea ce este, se manifestă şi se împlineşte ca Trup al lui Hristos şi Templu al Duhului Sfânt, ca realizare în această lume a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Euharistia realizează Biserica sub chipul creaţiei noi, răscumpărată de Hristos, împăcată cu Dumnezeu, plină de slavă divină, sfinţită prin Sfântul Duh şi văzând deschise în inima ei uşile Raiului şi, prin urmare, aptă şi chemată să participe la viaţa divină, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
Dar dacă natura şi esenţa ultimă a Bisericii se revelează în şi prin Euharistie, dacă Euharistia este realmente taina Bisericii şi nu numai o Taină a Bisericii, atunci în mod necesar a intră în Biserică înseamnă că a intra în Euharistie şi Euharistia este realmente împlinirea botezului, a vieţii omeneşti.

Căci pentru aceasta S-a întrupat din Fecioară pentru ca să se unească cu noi şi pentru aceasta S-a jertfit ca să ne împărtăşim cu El. Şi-a împărtăşit Trupul şi Sângele ca să avem noi împărtăşire cu Dânsul.

Euharistia revelează, face evidentă şi reală unitatea nevăzuta în Hristos, prezenţa lui Hristos printre cei care cred în El („ca toţi să fie una”), care-L iubesc şi, în El, se iubesc unii pe alţii. Este sacramentală şi cu adevărat nouă, este biruinţa lui Hristos asupra acestei lumi, al cărei rău este tocmai separarea de Dumnezeu şi, pentru acest fapt, dezunire, fragmentare, vrăjmăşie, dislocare.

Această nouă unitate, aşa cum adunarea la care se alătură o dovedeşte noilor botezaţi, nu se limitează numai la persoane. Lăsând lumea la intrarea în Biserică, noii-botezaţi regăsesc tocmai această lume dar purificată, transfigurată, umplută iarăşi de frumuseţe şi semnificaţie divină – chipul însuşi al Împărăţiei. Nu este vorba de o adunare a celor evadaţi din această lume, savurând cu sălbăticie evadarea lor, întreţinând ura lor pentru lume: ascultaţi psalmii şi imnele lor: contemplaţi frumuseţea transparentă a chipurilor lor, armonia mişcărilor şi a întregii slujbe. Este cu adevărat o bucurie cosmică ce impregnează toată atmosfera; întreaga creaţie – materia şi timpul, sunetele şi culorile, cuvintele şi tăcerea – laudă şi cinsteşte pe Dumnezeu şi în această cinstire, redevine ea însăşi: Euharistie, Taină a vieţii, Taină a creaţiei celei noi.

Rodul Botezului, rezultatul său real este viaţa nouă; nu doar o viaţă mai bună, mai morală sau mai pioasă, ci o viaţă ontologic diferită de cea veche. Aceasta diferenţă, conţinutul acestei noutăţi este acela că viaţa este a Lui Hristos: „Dacă am murit cu Hristos, noi credem că vom şi trăi împreună cu El” (Romani 6, 8). Viaţa Lui înviată pentru Dumnezeu ne este dată şi devine viaţa noastră şi învierea noastră. Dar viaţa Lui în noi, viaţa noastră în El, este exact Biserica, căci ea nu are altă diferenţă, alt scop şi altă viaţă decât aceea de a fi Hristos cu noi şi noi în Hristos. ,,Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). Aceasta este Biserica; şi pentru aceasta, taina prezenţei lui Hristos, a venirii Sale, a împărţirii vieţii Lui înviate cu noi (Euharistia) este cu adevărat taina Bisericii şi adevărata împlinire a Botezului, a vieţii omului.