Sunt unele practici şi restricţii care cu totul de neînţeles, fără să se ştie provenienţa lor şi mai ales temeiul sau fundamentarea lor. De aceea, unele dintre ele par mai degrabă a înclina către superstiţie, negăsindu-şi rostul sau semnificaţia într-un moment aşa de important şi plin de încărcătură sufletească, cum este Cununia sau Nunta.

– A purta rochie de mireasă de altă culoare (verde, albastră …) este o denaturare a acestui port. Dacă nu mai este „albă” poate să se „albească” prin Taina Mărturisirii.

– În ziua nuntii, miresele se feresc cu multă grijă să se întâlnească între ele, să-şi vadă reciproc faţa, atât pe drum, cât şi în curtea bisericii sau în biserică.

Din capul locului trebuie să spunem că o asemenea practică nu are nici o fundamentare. Ea este mai degrabă o superstiţie, cu tentă păgână, cum au rămas atâtea în viaţa oamenilor şi chiar a credincioşilor, alimentînd o concepţie greşită şi anume că întâlnirea ar aduce nefericire, nenorocire şi moarte. O asemenea concepţie vine în contradicţie cu spiritul de comuniune specific învăţăturii şi practicii creştine. Învăţătura de credinţă creştină, având în centru iubirea, nu acceptă niciodată tendinta şi gândul de separare, ruptură şi cu atât mai mult de ură sau teamă de celălalt. Ne temem şi ne ferim numai de cel rău, nu de întâlnirea cu semenii. Întâlnirea cu semenii şi convorbirea cu ei, ca şi îmbrăţişarea, ca semn al iubirii, sunt semnele adevăratei vieţuiri creştine. De aceea, dorinţa de ocolire, „de a nu întâ1ni pe cealaltă mireasă” nu se justifică în nici un fel. Dimpotrivă, miresele ar trebui să se îmbrăţişeze în ziua nunţii lor, a cărei bucurie nu trebuie umbrită de teama sau mai ales sentimentul înstrăinării sau urii. Biserica, locaşul de cult, nu poate decât să ne unească, nu să ne despartă. Nicăieri ca în biserică nu se realizează unirea şi unitatea noastră. Or, aici credem să se manifestă un sentiment de egoism care nu se potriveşte cu duhul comunitar al Bisericii. În credinţa ortodoxă, cu cât rugăciunea este mai împreună, cu atât este mai puternică şi mai eficientă.

– Este îndătinat în unele locuri obiceiul de a nu se săvârşi căsătorii în luna mai
Conform poruncii a IX-a a Bisericii, există zile precise în care nu se fac nuni în timpul unui an bisericesc. Aceste zile sunt legate de perioade importante din anul bisericesc, care se referă fie la zilele de post, fie la marile praznice împărăteşti.
Obiceiul de a nu se săvârşi nunţi în luna mai apare bizar şi de neînţeles, mai degrabă o superstiţie. Nu există nici un temei teologic, canonic sau liturgic care să oprească săvârşirea nunţii în această perioadă. De aceea se poate săvârşi fără vreun fel de teamă, de pedeapsă sau de nerealizare.

– Se evită căsătoria a doi fraţi în acelaşi an
Nu avem rânduială bisericească care ar opri acest lucru. Este mai degrabă o superstiţie.
Practic este greu pentru părinţi să fie pregătiţi pentru cununia a doi copii (atât sufleteşte – întrucât vor pleca din casa părintească, cât şi pentru celelalte probleme care se ivesc), dar dacă aceştia doresc să se căsătorească (în acelaşi an), părinţii nu se pot opune.

– Există cazuri când preotului i se cere săvârşirea cununiei unei persoane vii cu una decedată.
Pentru a nu fi vinovat de păcatul concubinajului, soţul rămas în viaţă, cere preotului să-l cunune cu cel mort, pentru a fi consideraţi înaintea lui Dumnezeu, una, aşa cum au trăit toată viaţa, şi pentru a li se ierta, prin aceasta, păcatul convieţuirii în fărădelege.
A săvârşi aşa ceva înseamnă o profanare a celor sfinte. Aceasta, pentru că în asemenea situaţie operează un principiu dogmatic de netrecut şi anume: Sfintele Taine nu se săvârşesc decât persoanelor vii. Ele presupun o angajare sufletească conştientă şi liberă a persoanei asupra căreia se săvârşeşte Taina.

– Există printre credincioşii persoane care susţin şi învaţă şi pe alţii că cei care nu sunt cununaţi religios, aceştia nu pot face rugăciuni de pomenire pentru alţii şi în special pentru părinţii decedaţi sau pentru rude apropiate şi nici nu pot face milostenie sau da de pomană pentru sufletele celor răposaţi.
Uneori, aceste persoane care susţin o asemenea concepţie îi dau caracter de lege sau de poruncă bisericească şi, pe 1ângă faptul că nu concep ca persoane necununate religios să treacă peste această interdicţie, socotesc că încălcarea ei este un mare păcat, iar rugăciunile şi milosteniile respective nu sunt primite deci nu sunt eficiente sau nu-şi ating scopul.
Uneori se merge până acolo că se socoteşte interzis ca asemenea persoane să aducă chiar darurile de pâine şi de vin la altar.
Unele dintre persoanele în cauză vin la preot şi cer un fel de dezlegare sau binecuvântare, ca să poată să se achite de aceste datorii sufleteşti, morale, faţă de cei adormiţi.

Pentru credinciosul ortodox român, viaţa de familie a fost unul din lucrurile cele mai sfinte şi nimic nu s-a desfăşura în cadrul ei, fără binecuvântarea lui Dumnezeu.

Din acest cult a izvorât şi interdicţia, bazată pe o credinţă şi o concepţie morală sănătoasă despre viaţă, ca persoanele, care nu sunt cununate religios, să nu aducă rugăciuni şi să nu dea de pomană pentru cei răposaţi. Se consideră că viaţa lor, dusă în nelegiuire, în concubinaj, deci o viaţă întinată din punct de vedere moral, ar aduce ineficienţă şi lucrurilor sfinte pe care acestea ar încerca să le facă. Prin aceasta, mai degrabă cei vizaţi erau obligaţi să intre în rândul celor cu vieţuire creştinească după legile morale.

A spune din capul locului şi cu certitudine că rugăciunile şi milosteniile celor necununaţi nu sunt primite, este o exagerare. Dumnezeu primeşte rugăciunea şi milostenia atât a celui bun şi curat, cât şi a celui păcătos şi rău cu atât mai mult, cu cât ele se fac pentru alţii şi mai ales pentru părinţii şi rudele răposate, pentru care avem datoria să ne rugăm. A exclude pe păcătos de la facerea de bine înseamnă a-1 exclude de la dorinţa lui de mântuire. Este cunoscută învăţătura Bisericii că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu sau, cum spune Mântuitorul în altă parte: „N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 13).

Concepţia că cei păcătoşi nu sunt primiţi de Dumnezeu, iar actele lor nu sunt luate în seamă este şi o influenţă a învăţăturii iudaice despre mântuire. Din istorisirea vindecării orbului din naştere, se vede credinţa celor din legea veche că „pe păcătoşi nu-i ascultă Dumnezeu” (Ioan 9, 3 1). Or, Mântuitorul Iisus Hristos Se întrupează şi Se jertfeşte tocmai pentru mântuirea păcătoşilor. Cel care trăieşte în concubinaj sau nelegiuire este, fără îndoială, un păcătos, dar aceasta nu-1 opreşte să facă fapte de milostenie care sunt primite de Dumnezeu. De aceea, trebuie să fim încredinţaţi că rugăciunile şi milosteniile făcute de cei necununaţi sunt primite înaintea lui Dumnezeu.

Nu starea de păcătoşenie sau sfinţenie a celui care face fapta bună contează, ci tocmai ceea ce el face. Dacă ne analizăm fiecare dintre noi, vom vedea că, dacă nu avem păcatul concubinajului sau al desfrâului, avem cu siguranţă altele. Oare acestea nu ne-ar opri de la săvârşirea milosteniei? Nu înseamnă că prin aceasta tolerăm sau cochetăm cu un asemenea păcat, dar în nici un caz, el nu poate opri eficacitatea rugăciunii şi a milosteniei.

– Există persoane care răspândesc în rândul tinerilor sau al cuplurilor tinere ideea că legătura dintre bărbat şi femeie, trebuie să rămână la stadiul unei simple declaraţii sau la acela al actului civil şi religios, fără ca partenerii noului cuplu sau noii familii să înceapă sau să trăiască viaţa de familie şi sub forma actului conjugal. Cu alte cuvinte, cei doi soţi nu trebuie să „consume” căsătoria, nu trebuie să practice actul intim necesar procreării sau naşterii de prunci, urmând să trăiască în înţelegere, „ca fraţii”, în stare de curăţenie trupească totală.

De aici şi denumirea de „căsătorie albă”, adică o căsătorie neconsumată, curată, neîntinată, în stare angelică, fără să ducă la naştere de copii şi fără să satisfacă pornirile fireşti sădite de la creaţie în om, care îl îndeamnă la actul intim, în vederea procreării.
Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie să arătăm că însăşi denumirea de „căsătorie albă” nu este potrivită şi exprimă concepţia greşită pe care adepţii acestui mod de vieţuire o au despre căsătorie. Dacă aceasta este căsătoria albă, înseamnă că cealaltă este neagră, întunecată, necurată, păcătoasă sau întinată, ceea ce nu este adevărat.

Unirea bărbatului cu femeia şi mai ales trăirea vieţii intime şi practicarea actului conjugal în vederea naşterii de prunci sunt acte instituite şi binecuvântate de Dumnezeu:
„Creşteţi şi vă înmu1ţiţi şi umpleţi pământul şi-1 stăpâniţi” (Facere l, 27-28 şi 2, 18-24).
De aceea, nunta sau cununia prin care se binecuvintează căsătoria, nu poate să aducă decât sfinţenie şi dar de la Dumnezeu, iar nu întinare sau păcat.

Tocmai de aceea, Biserica nu a condamnat niciodată căsătoria şi actul conjugal, iar unii din cei mai mari pustnici au socotit că viaţa de familie şi naşterea de copii sunt lucruri fireşti, necesare şi normale nu numai pentru credincioşii de rând, ci şi pentru clerici, preoţi şi diaconi, episcopii având o stare deosebită. Aşa se face că, în canoanele Bisericii, găsim măsuri categorice împotriva acelora care defăimau căsătoria, mergând până la anatemă.

Pentru rezolvarea dorinţei unei vieţuiri neprihănite, Biserica a găsit cea mai bună soluţie, adică monahismul. Aşa se face că în viata Bisericii Ortodoxe există mănăstiri de călugări şi călugăriţe, unde doritorii de viaţă neprihănită îşi găsesc chemarea.
Forma şi pretenţia fariseică a trăirii împreună a vieţii de familie, fără consumarea ei, este o denaturare a Tainei Cununiei, a căsătoriei şi a familiei, care nu-şi găseşte justificare în Biserica Ortodoxă. Mântuirea se poate dobândi tot aşa de uşor atât de cei cu viaţă adevărată de familie, cu naştere de prunci, cât şi de cei care vieţuiesc în mănăstiri.

Influenţe păgâne

– Homosexualitatea. În această privinţă Biserica a ţinut cu sfinţenie la ceea ce ne învaţă Sfânta Scriptură care condamnă cu vehemenţă păcatul împotriva firii, socotit tot aşa de grav ca şi idolatria. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel: Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci la ei, femeile au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor (Romani 1, 26-27).

Despre aceştia, Sfântul Apostol Pavel spune mai departe că Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără de judecată. Şi că cei care fac unele ca acestea sunt vrednici de osândă nu numai că fac ei acestea, ci le încuviinţează celor care le fac (Romani 1, 28 şi 32). După Sfânta Scriptură, nu numai cei care fac acest păcat sunt vinovaţi de moarte, ci şi cei care îl îngăduie sau îl legiferează.
Este fără temei tendinţa de a căuta motivaţii medicale homosexualităţii, deoarece orice homosexual este pe deplin răspunzător de comportamentul său, adică are discernământ. În fond este o patimă (înclinaţie rea), un instinct pervertit.
Atitudinea Bisericii este aceeaşi şi faţă de legăturile de acest fel dintre femei. Niciodată, Biserica Ortodoxă nu va îngădui păcatul împotriva firii şi niciodată nu-l va consfinţi.