Căsătoria a doi tineri, ca şi cununia sau slujba religioasă a binecuvântării şi sfinţirii legăturii dintre bărbat şi femeie, urmată de nuntă sau petrecerea îndătinată cu acest prilej, ca expresie a bucuriei pentru noua familie care se întemeiază, sunt însoţite de o serie întreagă de obiceiuri şi tradiţii.

Trebuie remarcat faptul că tradiţiile sănătoase din popor încearcă să accentueze semnificaţiile momentelor importante din slujba cununiei şi, bineînţeles, din viaţa de familie.

– Pregătirea miresei a devenit un adevărat ritual.
Coroniţa de pe cap (ca şi inelul de logodnă) prefigurează cununia ce se pune în timpul slujbei (precum şi verigheta)
Rochia de mireasă scoate în evidenţă frumuseţea şi puritatea celei ce o poartă.
Vălul (voalul) acoperă „faţa”, starea de copilărie şi de puritate: se ridică la cununie, întrucât acum îşi schimbă starea (statutul de existenţă – doi alcătuiesc una: familia); iar după nuntă se ridică (îşi va pierde fecioria).

– Se întâlneşte obiceiul de a se rupe colacul sau pâinea miresei înainte ca aceasta să plece din casa părintească spre biserică, unde are loc cununia, sau înainte de a pleca spre casă mirelui. Atunci, mireasa rupe turta în patru părţi, din pragul casei în care se află. Cei care reuşesc să prindă o parte din această pâine sau colac se consideră fericiţi sau norocoşi, ca şi când această pâine ar avea puteri miraculoase. Ruperea pâinii în această situaţie, ca şi ruperea turtei pe capetele copilelor care îndeplinesc un an de viaţă, nu au o semnificaţie creştinească sau teologică, ci ea face parte dintr-o tradiţie moştenită din strămoşi şi care nu-şi are altă explicaţie decât aceea că pâinea, fiind elementul esenţial pentru hrana omului, iar cuptorul sau vatra fiind semnul căminului şi al familiei, vrea să arate că tânăra mireasă, din momentul căsătoriei, întră în rândul femeilor şi al mamelor a căror menire principală este aceea de a întreţine şi îngriji viaţa de familie, căminul, prin grija faţă de soţ şi copii. Ruperea pâinii de către mireasă poate un simbol al jertfei pe care ea o începe din acel moment pentru viitorul ei cămin. Pâinea poate fi interpretată şi ca simbol al abundenţei şi al îndestulării care trebuie să se instaleze şi să domnească în căminul care se începe.

– Tot atunci se obişnuieşte în unele locuri, mai ales în mediul rural, ca mireasa înainte de a pleca la cununie, să meargă cu un tânăr, de obicei rudă apropiată, şi însoţiţi de convoiul de tineri şi tinere, să aducă apă într-o găleată, pe care o ţin cei doi, de la o fântână din satul respectiv, de obicei cu apă bună. La întoarcerea acasă, găleata este aşezată în curte, iar tinerii joacă o horă specială pentru „găleata miresei”, după care aceasta o aruncă tot din pragul casei, în bătătură sau curte. N-am putea găsi nici aici altă interpretare, decât aceea că adusul sau căratul apei ori prezenţa apei în casă, element atât de necesar vieţii, întră în obligaţiile soţiei sau ale femeii, ca una care poartă grijă de treburile casei şi de menaj. Prin aceasta, ea arată că intră în rândul celor care se vor îngriji, de aici înainte, de buna gospodărire a căminului, după cum gestul poate fi şi un simbol al dorinţei de belşug, apa, ploaia în general, fiind totdeauna dătătoare de rod şi de abundentă, de care familia nou înfiinţată nu trebuie să fie privată.

– În unele locuri se obişnuieşte a se purta, sau a se pune în porţi (în mediul rural) brazi, simbol al veşniciei şi verticalităţii unirii dintre cei doi soţi.

– Pentru a spori frumuseţea şi atmosfera de petrecere se obişnuieşte
– să se pună flori la pieptul nuntaşilor
– alaiul să fie însoţit de muzică, flori şi alte podoabe (în multe locuri se exagerează)
– să se împartă bomboane după cununie

– La începutul mesei festive se serveşte şampanie şi pişcoturi, întrucât „paharul comun” din care au băut la cununie mirii trebuie „ciocnit” cu toţi nuntaşii.