RÂNDUIALA BISERICII PENTRU MORŢI

Biserica este prezentă şi asistă, cu harul şi binecuvântarea ei, pe om, în toate momentele şi împrejurările vieţii, petrecându-1 şi pe calea cea fără de întoarcere a mormântului. Ba ceva mai mult, grija ei pentru cei morţi se prelungeşte şi dincolo de pragul mormântului; ea nu dă uitării pe cei duşi din această lume, ci păstrează legătura, nevăzută dar strânsă, care trebuie să existe între cei vii şi cei morţi (comuniunea sfinţilor), pomenind pe cei din urmă, rugându-se şi mijlocind pentru iertarea păcatelor, pentru odihna şi fericirea sufletelor lor în lumea cealaltă.

În afară de scopul lor principal — cel soteriologic — aceste slujbe au şi unul catehetic şi pedagogic; prin ele, Biserica urmăreşte nu numai să ajute pe morţi, ci să şi mângâie pe cei rămaşi în viaţă, să le uşureze durerea, să le amintească nestatornicia lucrurilor pământeşti şi să le întărească speranţa şi credinţa în nemurirea sufletului şi în învierea morţilor.

PREGĂTIREA PENTRU ÎNMORMÂNTARE

– Când moare vreunul din creştini, se trag clopotele bisericii (până la înmormântare), pentru ca să se vestească şi celorlalţi membri ai parohiei că unul dintre ei a plecat pe calea veşniciei, să-i îndemne să se roage pentru el (de aceea zic toţi: „Dumnezeu să-l ierte”) şi să le aducă şi lor aminte că toţi sunt muritori. Glasul clopotului duce totodată gândul la trâmbiţa cu care îngerul va vesti sfârşitul lumii şi scularea celor morţi din morminte.

Pregătirea pentru înmormântare arată grija şi cinstirea trupului şi dincolo de moarte.
– Trupul mortului e scăldat (spălat) în semn de curăţire, după pilda primilor creştini (vezi . Fapte IX, 37); apoi se şterge. În unele părţi se unge cu untdelemn; aceasta însă este o . . rânduială pentru preoţi.
– Se pregăteşte pentru a fi îmbrăcat (se aranjează ca pentru a se înfăţişa înaintea oamenilor şi a Bisericii); apoi e îmbrăcat în haine noi de sărbătoare (tinerii necăsătoriţi se împodobesc, de obicei, ca nişte miri)
– Trupul e pus apoi în sicriu (raclă sau coşciug), pentru a fi ocrotit de greutatea pământului, înainte de descompunere şi pentru a arăta că e1 se află „sub acoperământul Celui Preaînalt şi odihneşte sub umbra Celui Atotputernic” (Ps. 5, 1)
– Pentru a rămâne într-o poziţie decentă, se poate lega cu faşă mâinile şi picioarele. De asemenea, se mai întrebuinţează o legătură şi la cap, care trece pe sub bărbie şi care face ca gura să rămână închisă. Toate aceste legături fac ca atunci când curgerea sângelui încetează prin moarte, trupul să rămână înţepenit într-o poziţie decentă, datorită adrenalinei din organism.
– Trupul se aşează în sicriu în chip de rugăciune: cu faţa spre răsărit, cu mâinile peste piept, în forma crucii (cea dreaptă peste cea stângă), iar picioarele în poziţie întinsă. Capul bărbaţilor nu se acoperă.
– Sub cap se pune o pernă (pentru perioada de „somn” din care se va „scula” la a doua venire a Domnului) – trupul se pune pe sicriul pregătit ca un „pat”
– Obiceiul de a se acoperi oglinzile este o exagerare a stării de întristare a celor vii, care „nu doresc” să se privească în oglindă, întorcându-şi privirile spre cel mort.
– Pe piept i se pune o icoană sau o cruce. Iubirea şi respectul faţă de cel mort se exprimă prin sărutarea nu numai a mâinii sau feţei ci în primul rând a icoanei care face prezent pe Dumnezeu în a cărui grijă este sufletul.
– Trupul se acoperă cu pânză albă, lungă cât acesta, după asemănare cu cea primită la botez: botezul este naşterea la viaţa veşnică, iar moartea, trecerea la aceasta.
– Pânza stă întinsă până la pieptul mortului, iar în momentul îngropării acoperă tot trupul.
– La capul mortului şi în sfeşnicele aduse în jurul sicriului se aprind lumânări
– Cine vine la mort nu zice „bună dimineaţa (ziua, seara)” ci trist şi tăcut: „Dumnezeu să-l ierte!”, sărută icoana sau crucea de pe pieptul mortului apoi aprinde o lumânare rugându-se pentru mântuirea celui la care a venit.
– Dacă sunt mai mulţi adunaţi în casă vorbesc între dânşii despre viaţa decedatului: nimeni nu-l vorbeşte de rău dar îl poate compătimi.
– Din respect pentru mort, este de dorit ca să fie tot timpul cineva lângă el. Cei apropiaţi familiei pot ajuta la cele necesare pentru înmormântare.

– Se pregăteşte crucea care va fi purtată înaintea cortegiului funerar şi care va străjui mormântul.
– Se aduce de la biserică steag sau prapur, o icoană aranjată ca un steag.

– Fie chiar în ziua morţii, fie în ziua înmormântării (iar uneori chiar în fiecare zi până la înmormântare), preotul săvârşeşte, la casa mortului, slujba numită panihidă care nu e altceva decât o anticipare pe scurt a slujbei înmormântării. Pe lângă Panihidă se citeşte la capul mortului, aşa numiţii stâlpi. Slujba numită panihidă înlocuieşte priveghiile adică rugăciunile şi cântările din timpul nopţii, pe care credincioşii le făceau odinioară în ajunul praznicelor mari, sau în case, la căpătâiul celor morţi, mai ales în vremea când morţii se îngropau noaptea, din pricina persecuţiilor
SLUJBA STÂLPILOR

Stâlpii funerari nu sunt altceva decât pericope evanghelice care se citesc la căpătâiul celui răposat. Evangheliile care se citesc la stâlpi, sunt grupate în două serii: prima conţine cele 11 Evanghelii ale Învierii, care se citesc Duminica la utrenie, iar cea de a doua, 15 Evanghelii care cuprind texte şi idei legate de moarte, înviere, judecată.
Citirea lor nu este o slujbă propriu-zisă, ci ea are loc în cadrul slujbei numită panihidă, pe care preotul o citeşte în ziua morţii sau în ziua înmormântării, şi în fiecare zi până la înmormântare, după cum este obiceiul locului. Citirea lor urmăreşte şi mângâierea celor întristaţi cu nădejdea în învierea morţilor şi a vieţii veşnice. De aceea, locul potrivit pentru citirea lor este căpătâiul celui răposat, iar în privinţa timpului este de dorit ca aceasta să aibă loc seara la priveghi, pentru a înlocui anumite practici care nu se potrivesc cu momentul şi locul respectiv.
În alte părţi ale ţării noastre, astfel de Evanghelii se citesc pe parcursul drumului la biserică, în special la răspântii de drum, unde se rosteşte ectenia pentru morţi, însoţită de Evanghelie.
Există şi practica de a se citi toată Sf. Evanghelie după cei patru evanghelişti în cadrul priveghiului, de unde şi denumirea de Stâlpi, cele patru Evanghelii fiind stâlpii credinţei, ca unele care redau viaţa şi activitatea Mântuitorului pe care se bazează Biserica. În unele locuri dascălii citesc psaltirea sau alte rugăciuni.

SLUJBA ÎNMORMÂNTĂRII
RÂNDUIELI DE ÎNMORMÂNTARE

– În ziua înmormântării, preotul merge (din nou) la casa mortu1ui şi face serviciul Panihidei după rânduiala arătată. După „Veşnica pomenire”, mortul e scos din casă şi pornit spre biserică.
TRANSPORTUL
– La transportul sicriului şi al celorlalte lucruri necesare la înmormântare poate ajuta orice persoană. Cei din familie, întrucât sunt afectaţi de despărţirea de cel drag, pot evita să participe la astfel de trebuinţe (dacă este nevoie de ajutorul lor nu trebuie să se ferească a-l da).
– Mortul se duce spre biserică şi cimitir pe mâini, pe „pat” (suport făcut special), în car mortuar, cu maşina sau cu alt mijloc de transport adecvat.
– Convoiul mortuar se aranjează astfel: în frunte merge cineva cu crucea care va fi pusă la capul mortului şi steagul; urmează cei ce poartă coşul cu coliva şi vinul, cu coroanele (dacă sunt), şi pomul (dacă se obişnuieşte), purtătorii de sfeşnice, preoţii şi cântăreţii, apoi sicriul (carul mortuar), urmat de rudele mortului şi ceilalţi.
– Pe drum se poate cântă „Sfinte Dumnezeule…”, funebru.
– Se obişnuieşte a se face popasuri sau „stări” (trei sau mai multe), mai ales pe la răscruci (răspântii de drumuri) sau în locurile legate de viaţa şi activitatea răposatului. Convoiul se opreşte, preotul, cu faţa spre sicriu, zice ectenia pentru morţi, iar unii citesc şi câte o Evanghelie.
SLUJBA ÎNMORMÂNTĂRII SE FACE ÎN BISERICĂ
– Trupul mortului e adus la biserică, unde i se face slujba înmormântării. Aici mortul se află pentru ultima oară în mijlocul parohiei sau al familiei creştine din care a făcut parte. E1 îşi ia acum rămas bun nu numai de la cei rămaşi în viaţă, ci şi de la locaşul sfânt unde a luat parte la sfintele slujbe şi în jurul căruia s-a desfăşurat întreaga sa viaţă religioasă. Şi după cum în biserică a primit botezul şi îmbisericirea, adică începutul vieţii sale creştine, se cuvine ca tot aici să i se facă şi cea din urmă slujbă, care binecuvintează sfârşitul vieţii noastre pământeşti şi intrarea pe poarta veşniciei.

RÂNDUIALA SLUJBEI
– Se aduce trupul mortului în biserică (de regulă în pronaos), unde e aşezat cu faţa spre răsărit, se împart lumânări aprinse la cei de faţă
– Se cântă binecuvântările morţilor, ectenia şi canonul pentru morţi
– Se citeşte Evanghelia de la Ioan. V, 24 ş.u., unde Mântuitorul vorbeşte despre învierea morţilor, apoi molitfa de dezlegare, şi rugăciunile de iertare, în care se roagă ca Dumnezeu să dezlege sufletul răposatului de orice blestem sau afurisanie, să-i ierte tot păcatul sufletesc şi trupesc, ca sufletul lui să se odihnească împreună cu drepţii, iar trupul să se dea firii, desfăcându-se în cele din care a fost zidit.
– Apoi se cântă „podobiile”: „Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea de pe urmă…”. În timpul acesta, rudele, prietenii şi cunoscuţii mortului vin pe rând şi dau mortului „sărutarea cea mai de pe urmă” (se sărută de fapt Sfânta Cruce sau icoana de pe pieptul mortului). Această sărutare este pecetea dragostei şi a unirii care leagă pe cei vii cu cei morţi şi totodată semnul iertării şi al împăcării, prin care ne luăm rămas bun de la cel ce pleacă dintre noi .
– Acum, dacă e cazul, se ţine cuvântare funebră (necrologul). După care, preotul zice: „Întru fericită adormire…” şi se cântă întreit „Veşnică pomenire”. În timpul acesta, preotul şi rudele apropiate ale mortului ridică şi leagănă coliva (parastasul sau paosul).
– Prin cântarea „Veşnică pomenire” ne rugăm lui Dumnezeu ca, pe de o parte, El să-şi aducă pururea aminte de cel mort întru împărăţia cerurilor, iar pe de alta, cei vii sunt îndemnaţi să păstreze neîntreruptă legătura spirituală cu cel răposat, să nu-1 dea uitării, ci să-1 pomenească neîncetat în rugăciunile lor.

ÎNHUMAREA
– Sicriul este apoi ridicat şi dus la groapă, procesiunea formându-se ca şi pe drumul dintre casă şi biserică.
– În cimitir, lângă groapă, preotul zice pentru ultima dată ectenia pentru morţi, şi „Veşnică pomenire”.
– Înainte de a se închide sicriul, preotul varsă cruciş peste trup vin amestecat cu untdelemn, zicând: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi…” (Ps. 50, 8). Unii varsă acum şi cenuşa sau cărbunii din cădelniţă sau din vasul cu care preotul a cădit, zicând: „Praf şi cenuşă suntem”.
– Apoi preotul aruncă peste e1 cea dintâi lopată de ţărână, cruciş, zicând: „A1 Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa” (Ps. 23, 1). Prin aceasta ni se aduce aminte cuvântul Domnului : „Că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19) ; dar totodată se caută a mângâia pe cei rămaşi în viaţă cu credinţa că, chiar în pământ, trupul mortului rămâne tot în puterea şi sub ocrotirea lui Dumnezeu, Care este stăpânu1 cerului şi al pământului. Sau precum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem.
– La căpătâiul mortului se pune apoi cruce. Crucea care străjuieşte mormântul creştinului arată că cel ce doarme sub scutul ei a adormit întru Hristos, biruitorul morţii, şi cu nădejdea că se va scula împreună cu E1, la învierea cea de obşte.

– După înmormântare, preotul revine la casa mortului, unde face din nou Panihida sau Parastasul pe scurt, binecuvântând totodată pomana sau praznicul mortului. Acum preotul citeşte, dacă e nevoie, şi molifta specială prevăzută în Molitfelnic, pentru binecuvântarea hainelor sau a altor lucruri care se dau de pomană sau pentru sufletul mortului. În unele părţi, în Transilvania şi Bucovina de regulă, înainte de parastas şi binecuvântarea ospăţului funerar preotul face sfinţirea cea mică a apei cu care stropeşte apoi casa şi pe cei de faţă bazată pe ideea că atingerea de cadavrele morţilor pângăreşte şi că, deci, cei în cauză trebuie să fie curăţiţi.

RÂNDUIELI DE ÎNMORMÂNTARE

Slujba înmormântării nu este aceeaşi pentru toţi morţii. Molitfelnicul cuprinde cinci rânduieli deosebite ale înmormântării: una pentru credincioşii laici în vârstă (de 1a şapte ani în sus), a doua pentru prunci şi copii până la şapte ani, a treia pentru diaconii şi preoţii de mir, a patra pentru călugări şi arhierei şi a cincea pentru toţi cei ce mor în Săptămâna Luminată.
a) Rânduiala înmormântării mirenilor adulţi, pentru toţi creştinii (mai mari de 7 ani)

b) Rânduiala înmormântării pruncilor. Pruncii şi copiii până la şapte ani, curăţiţi de păcatul originar prin baia botezului, sunt neîntinaţi de alte păcate şi deci mor nevinovaţi, deoarece ei nu au nici conştiinţa păcatului şi nici putinţa de a face deosebire între bine şi rău. Pentru sufletul lor neprihănit şi lipsit de răutate, Mântuitorul i-a dat ca pildă celor vârstnici, asigurându-ne că „a lor este Împărăţia ceruri1or” (Mc. 10, 14 şi Lc. 18, 16).
De aceea, slujba înmormântării pruncilor, deşi alcătuită după un plan identic cu al celei pentru oamenii în vârstă, este mult mai scurtă decât aceea. Cântările şi rugăciunile ei exprimă mai puţină jale şi, în aceste cântări şi rugăciuni nu ne rugăm pentru iertarea păcatelor, ca la oamenii în vârstă, ci pentru odihna pruncului şi alinarea durerii părinţilor.

c) Rânduiala înmormântării clericilor de mir (preoţi şi diaconi) se deosebeşte de cea obişnuită, a mirenilor. Pe lângă hainele preoţeşti obişnuite, clericii răposaţi sunt îmbrăcaţi şi în veşmintele (odăjdiile) treptei din care au făcut parte. Pe piept, în semn de deosebită cinste, li se aşează Sfânta Evanghelie, căreia au slujit şi din care li se citeşte acum la căpătâi (stâlpii Evangheliei), iar în mână li se pune Sfânţa Cruce. După ce i se face acasă Panihida obişnuită, trupul preotului (diaconului) răposat e purtat de clerici, dus la biserică şi aşezat în naos, în faţa sfântului altar, de care e legată slujirea preoţească, şi unde rămâne până la înmormântare.
Slujba înmormântării clericilor e mult mai lungă şi mai solemnă decât cea a laicilor, ca pentru unii care au fost purtători ai Harului dumnezeiesc, săvârşitori ai sfintelor taine şi organe ale sfinţirii mirenilor.
Pentru preoţi, s-a păstrat pe alocuri privilegiul de a fi îngropaţi ca odinioară, aproape de biserică, de obicei lângă zidul altarului.

d) Rânduiala înmormântării călugări1or.
Monahii sunt îmbrăcaţi în haine călugăreşti; după aceea sunt aşezaţi pe o năsălie (pe un pat simplu). Nu sunt înmormântaţi în sicriu, arătându-se cu aceasta sărăcia de bună voie în care au vieţuit, precum şi jugul crucii, pe care l-au purtat.
Cât priveşte slujba înmormântării călugărilor, ea e tot aşa de lungă şi de bogată ca şi a clericilor de enorie, dar are cântările, citirile şi rugăciunile ei proprii, deosebite de cele din celelalte slujbe ale înmormântării; în ele se aminteşte de lupta şi de nevoinţele vieţii călugăreşti.
e) Rânduiala înmormântării din Săptămâna Luminată
Pentru ca bucuria învierii Domnului să nu fie întunecată sau măcar umbrită de jalea şi durerea pentru cei morţi, atât Panihida care se face acasă cât şi slujba înmormântării din restul anului e înlocuită cu o rânduială specială a înmormântării, alcătuită aproape numai din cântările Învierii .
Rânduiala aceasta se oficiază la toţi cei morţi în Săptămâna Luminată : mireni, clerici şi călugări, de orice vârstă (atât la maturi cât şi la prunci).

TIMPUL
Înmormântarea are loc, de regulă, ziua a treia, care corespunde şi cu pomenirea de trei zile (la nevoie se poate face şi mai devreme sau mai târziu).
Din cauza caracterului funebru al slujbei prohodirii morţilor, se evită înmormântări în zilele marilor praznice împărăteşti, când trebuie să predomine bucuria duhovnicească. După tradiţie, se evită de asemenea înmormântări în ziua de luni, întrucât nu se cuvine a se face pregătirile cu această ocazie în ziua de duminică (e superstiţie a se crede că nu se face lunea înmormântări datorită faptului că este început al săptămânii şi nu trebuie începută săptămâna cu astfel de eveniment). Însă, în cazuri speciale se pot face înmormântări în orice zi din an.
Ora înmormântării este fixată în funcţie de persoanele participante (preoţi, rude, gropari ş. a.). Obiceiul este ca aceasta să se facă în jurul prânzului, pentru ca masa care se pregăteşte în cinstea mortului să fie cea de prânz.

PARASTASELE
POMANA, „DEZLEGAREA” APEI

Credinţa în comuniunea cu cei morţi, precum şi dorinţa de a-i ajuta pe cei dragi (ştiind că ei au nevoie şi de ajutorul celor de pe pământ, că dragostea şi credinţa acestora le deschide comuniunea cu Dumnezeu) a născut în creştinism atât rânduieli cultice speciale pentru cei morţi cât şi tradiţii cu fapte de milostenie pentru aceştia.

Precum naşterea este trecerea de la viaţa din pântecele mamei la lumina acestei lumi, la fel moartea este trecerea de la această lume la adevărata lumină a Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea aniversările sunt înlocuite cu pomeniri iar formula „la mulţi ani” cu „veşnica pomenire”. Zilele de pomenire sunt oarecum apropiate de cele aniversare. Ziua numelui de botez se păstrează în continuare.

Slujba de pomenire a morţilor se numeşte în cărţile de slujbă panihidă, dar în popor poartă numele de parastas, care în greceşte înseamnă a se înfăţişa înaintea cuiva, a mijloci, deci rugăciune de mijlocire pentru răposaţi. La parastas (este o prescurtare a slujbei de înmormântare) este nevoie de colivă, colac, vin şi lumânări (în biserică este tămâie , dar pentru cimitir se va îngriji cei din familia mortului).
Se fac după Liturghie, cu ocazia pomenilor care se fac la termenele sau soroacele îndătinate pentru pomenirea morţilor (3,9,40 de zile; 3,6,9 luni; 1an; 2 – 7 ani; la pomenirile din „sâmbetele morţilor”).
Aşadar, slujba care se săvârşeşte este cea a parastasului, care se face legată de Sfânta Liturghie, aceasta fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morţi. Apoi se merge la mormânt şi apoi la locul unde se află darurile şi prinoasele care se da de pomană pentru a fi binecuvântate

Pomenirea timp de 40 de zile de la moarte se numeşte în popor sărindar şi se întemeiază pe credinţa populară (de origine monahală) că în a 40-a zi de la moarte, după ce sufletul mortului a străbătut vămile văzduhului şi a „vizitat” raiul şi iadul, se înfăţişează la judecata particulară, pentru a i se hotărâ soarta provizorie până la judecata din urmă, soartă care se poate uşura, prin mijlocirile şi milosteniile făcute de cei vii în folosul morţilor. La sfârşitul celor 40 de Liturghii se face „dezlegarea” sărindarelor, însoţită uneori de masă de obşte.
Tot un fel de sărindar sunt şi aşa numitele capete sau căpeţele, obişnuite în unele părţi (ca de ex. în Muntenia). Se aduce adică, la biserică sau direct la mormânt, spre pomenirea mortului, o colivioară, un colac sau covrig mai mare (numit căpeţel), puţin vin şi lumânare. Preotul face parastasul pe scurt şi stropeşte mormântul cu vin.
Aceste pomeniri se fac atât în primele 40 zile după moarte, dar şi în Postul Mare sau alte perioade, timp de 40 zile în şir: sfârşitul acestora se numeşte dezlegarea sărindarelor. În Postul Paştilor aceasta se face, prin unele parohii, în Sâmbăta lui Lazăr, prin altele în Joia Patimilor, în Sâmbăta Tomii, ori luni şi marţi după Duminica Tomii (la Paştile „Blajinilor” – al morţilor).
Se mai obişnuieşte a se face pomenirea la toate Liturghiile din cursul unui an bisericesc. Lucrul acesta se face mai ales în mânăstirile unde se săvârşeşte zilnic Sfânta Liturghie.

Biserica face pomenirea morţilor mai în toate slujbele sale, ca de pildă la Litie şi Miezonoptică, dar mai ales la Liturghie. Aici pomenirea se face de mai multe ori, dar îndeosebi la Proscomidie (pregătirea darurilor pentru jertfa euharistică), la ieşirea cu Sfintele Daruri şi după sfinţirea acestora, în cursul rugăciunii de mijlocire generală pentru vii şi morţi (sunt pomeniţi în taină toţi cei trecuţi în pomelnice). Atât pentru cei vii, cât şi pentru cei morţi, nimic nu este mai de folos ca participarea (prin cei dragi în cazul celor morţi) sau cel puţin pomenirea la Jertfa cea fără de sânge (Sfânta Liturghie). De aceea, pe lângă parastasele cu Liturghie e bine să aducem prescură şi pomelnic cu numele lor, pentru pomenirea la Liturghie.

POMANA

Cinstirea morţilor se arată deci, şi prin orice faptă de milostenie sau întrajutorare făcută pentru pomenirea şi folosul morţilor. Pomană este atât masa ce se face în cinstea mortului, cât şi pachetele, hainele sau lucrurile care se împart (binecuvântate de preot).
Darurile care se împart sunt în funcţie de posibilităţile şi dragostea celor care fac pomenirea. Dumnezeu nu priveşte la „faţa” omului ci la „inima” lui (la „calitate”, dragoste şi dăruire, nu la cantitate). „Banul văduvei” de care vorbeşte Mântuitorul evidenţiază tocmai capacitatea de jertfire pentru ceilalţi, pentru un bine suprem (văduva dăduse tot ce a avut pentru templu, pe când ceilalţi dădeau din „prisosul” lor).
Există obiceiul îndătinat să se împartă vase cu mâncare. Rânduielile bisericeşti nu prevăd numere în această privinţă deoarece se poate da cât se poate şi cât se crede de cuviinţă, numărul lor neavând nici o influenţă asupra stării sufleteşti a celui mort (se foloseşte, în general, numere cu simbolism trinitar: trei, şase, nouă, douăsprezece sau douăzeci şi patru).
Se poate face pachete, mai ales la oraş, dar în acest caz nu se mai păstrează ceea ce este esenţial în ortodoxie – comuniunea în duh a celor dragi (precum aniversarea fără prezenţa familiei, a rudelor şi prietenilor).
Tradiţii de săvârşire a pomenilor răspândite în popor sunt:
– în fiecare seară înainte de înmormântare – pentru cei care vin la priveghere
– timp de 40 de zile de la moarte – se dă unei (la trei, sau mai multor) persoane hrană şi apă
– în zilele când se fac pomeniri (parastase)
– se obişnuieşte ca, la 40 de zile şi un an, să se dea diferite lucruri şi mai ales îmbrăcăminte şi încălţăminte, obiecte de uz casnic.

Nu ne opreşte nimeni să dăm oricând şi orice pentru cel răposat.

HRANA DE DULCE ÎN POST

În legătură cu întrebarea dacă preotul poate sau trebuie să binecuvânteze hrana sau bucatele care nu sunt de post şi care urmează a fi împărţite sau consumate la masă, răspunsul este că nu trebuie să se împartă sau să dea de pomană mâncare de dulce, dar dacă suntem puşi în faţa unui fapt împlinit, nu putem refuza cu fermitate binecuvântarea hranei.
„Pomana” care se împarte nu este pentru satisfacerea nevoii de hrană a celor care o primesc ci pentru conştientizarea milostivirii lui Dumnezeu de care are nevoie cel pentru care se face pomenirea. Cei „miluiţi” sunt îndatoraţi să-l „miluiască” pe cel pomenit cu dragostea şi rugăciunea către Dumnezeu pentru acesta.
Postul este rânduiala dată de Dumnezeu pentru hrana noastră. Cum vom putea să nu luăm aminte la aceasta, când toată rânduiala pentru înmormântare are la bază milostivirea divină invocată prin dragostea şi rugăciunea noastră.

„DEZLEGAREA APEI”
Cu prilejul slujbei de pomenire de la 40 de zile, există obiceiul, în multe părţi ale ţării, să se ceară preotului să facă şi „dezlegarea apei” pentru mort, apă care este turnată pe mormânt sau se duce cuiva acasă.
Este un obicei moştenit ca mormântul celui răposat să fie tămâiat şi udat zilnic timp de 40 de zile, de către o femeie, cu o sticlă sau chiar o găleată de apă. De asemenea, există obiceiul ca să se ducă unui om nevoiaş o căldare de apă în fiecare zi pentru sufletul celui răposat. La împlinirea celor 40 de zile se face „dezlegarea” apei care nu înseamnă altceva decât încheierea acestei obligaţii de a duce apă la mormânt, aşa cum în joia mare credincioşii fac ,,dezlegarea sărindarelor slujite în timpul Postului Mare, adică încheierea acestor slujbe.
Apa care se prezintă pentru acest scop trebuie aşezată la un loc cu celelalte lucruri care se împart pentru răposat spre a fi binecuvântate, urmând ca după aceea să fie vărsată pe mormânt sau dusă acasă cuiva cu vas cu tot. Nu se face cu o slujbă deosebită.
În cazul în care preotul vrea să facă o sfinţire a apei, cerută de membrii familiei, o poate săvârşi, deşi, de obicei, ea are loc după înmormântare, aceasta neînsemnând însă o „dezlegare” a apoi.
Aşadar „căratul apei” îşi are justificare în cadrul cultului pentru cei morţi, ca act de milostenie sau de întrajutorare a celor care cu greu scot apa din fântână şi o aduc acasă. În locurile unde apa este luată de la robinet (din casa personală) obiceiul nu mai are sens. Aici, ca act de întrajutorare este foarte potrivit a se „deschide uşi” care nu sunt „deschise” de nimeni (vizitarea şi ajutorarea bătrânilor, bolnavilor, celor rămaşi „singuri”).
De asemenea „căratul apei” la cimitir pe timp de iarnă sau la cavouri nu-şi are justificare.
LUCRURI NECESARE LA ÎNMORMÂNTARE

Atât Panihida, cât şi Molitfelnicul sau Aghiasmatarul, care cuprind rânduielile tuturor serviciilor funebre, nu ne dau aproape nimic sau foarte puţin privitor la lucrurile necesare pentru săvârşirea lor.
De aici s-a născut o varietate de practici care pot fi observate cu prilejul slujbelor funebre şi care fac ca acestea să se deosebească de la o zonă la alta. Aceasta a dus la comentarii, mai ales din partea adversarilor Bisericii, socotindu-le invenţii ale slujitorilor, cu scop de câştig. În această privinţă, trebuie însă să spunem că ele nu sunt în nici un caz introduse de slujitori, ci marea lor majoritate sunt păstrate prin tradiţia locală şi practicată vreme îndelungată.
– Crucea care va străjui mormântul . Crucea este „steagul de biruinţă” sub care a vieţuit cel decedat şi în speranţa căreia se va odihni. Mântuitorul Iisus Hristos a purtat Sfânta Cruce pe Dealul Golgotei, a fost răstignit pe ea, iar prin înviere a făcut-o semnul de biruinţă al creştinilor.
– Se aduce de la biserică steag sau prapur, o icoană aranjată ca un steag. Este simbolul bisericii, a comunităţii creştine în care a trăit, precum steagurile şi drapelurile militare. Acesta rămâne la biserică.
– Icoana arată că creştinul şi-a dat duhul în Hristos, întru Care a crezut şi Căruia i s-a încredinţat la moarte. Nu se lasă în sicriu ci se ia la mormânt şi se dă de pomană.
– Lumânări aprinse, pe care le poartă în mâini atât sfinţiţi slujitori cât şi credincioşii participanţi. Ele simbolizează atât pe Hristos — Lumina lumii, întru Care cel ce umblă nu va umbla întru întuneric (comp. Ioan. VIII, 12), cât şi lumina candelei credinţei şi a faptelor bune, cu care vom întâmpina şi noi, împreună cu răposatul, ca şi fecioarele înţelepte, pe Hristos Mirele Ceresc şi Judecătorul nemitarnic. Lumina aceasta călăuzeşte sufletul pe calea cea fără de întoarcere, risipind întunericul morţii; având deci lumânarea în mâinile sale, omul trece la cele de dincolo împreună cu Hristos şi având cu el „lumina vieţii” celei veşnice, pe care a primit-o încă de la botez. Viaţa pământească a creştinului, începută cu Hristos, se sfârşeşte astfel tot cu E1, pentru a se prelungi în ceruri lângă E1, dacă în viaţă a împlinit poruncile Lui. Acelaşi lucru simbolizează şi luminile din sfeşnicele care ard în jurul sicriului, lumânările pe care le aduc şi le aprind credincioşii la căpătâiul morţilor, ori la morminte, precum şi candelele care ard.
– Tămâie
– Un alt lucru absolut necesar este coliva. Ea se face din grâu, deşi în ultima vreme se obişnuieşte şi arpacaş, care provine tot din grâu, orz şi mei, şi se amestecă cu zahăr, miere sau alte ingrediente mirositoare şi miez de nucă, aşezându-se pe un vas întins, farfurie, platou, tavă şi având de regulă imprimat deasupra semnul crucii. Coliva este simbol al trupului celui răposat şi totodată un semn văzut al credinţei noastre în înviere şi nemurire, iar legănarea şi ţinerea de colivă în timpul cântării ,,Veşnică pomenire” sunt expresia legăturii sau comuniunii sufleteşti cu cel răposat (aceeaşi semnificaţie are şi gustarea din colivă, după binecuvântarea ei) pentru care ne rugăm să fie pomenit în Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum s-a rugat şi tâlharul de pe cruce: ,,Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Coliva se face din grâu, pentru că bobul de grâu este dat de Mântuitorul şi de Sfântul Apostol Pavel ca simbol al învierii morţilor. După cum grâul, pentru ca să încolţească, să crească şi să aducă roadă trebuie să fie mai întâi semănat sub brazdă de pământ, ca să putrezească, tot aşa şi trupul celui răposat se îngroapă în pământ ca să putrezească şi după aceea să învieze întru nestricăciune.

– Este nevoie apoi de pâine sau colac, numit în unele părţi capăt, la care se adaugă prescura. Ele sunt făcute tot din grâu şi au acelaşi simbolism ca şi coliva. În unele zone ale ţării se numesc „parastas”.

– Alt element necesar la înmormântare este vinul (simbolul sângelui, al sevei de viaţă care însufleţeşte trupul omului) întrebuinţat în două situaţii. Dintr-o sticlă cu vin simplu se toarnă peste colivă, iar din altă sticlă, în care acesta se amesteca cu untdelemn (semnul şi pecetea lui Hristos, ca şi untdelemnul de la Botez) se varsă peste trupul celui răposat, înainte de înhumare, ca şi peste osemintele even¬tual dezgropate.

– În cadrul înmormântării se mai obişnuieşte a se împărţii lumânări aprinse celor de faţă, de cele mai multe ori însoţite de batistă, de o pânză albă sau de prosoape, mai ales pentru slujitori şi pentru cei care duc crucea, steagul, coşul cu coliva, sicriul (se arată grija pentru igienă).
CIMITIRUL – LOCUL DE ODIHNĂ

Locul de odihnă şi linişte în care aşezăm trupurile morţilor noştri în aşteptarea învierii şi judecăţii. Deşi plecaţi dintre noi, morţii rămân astfel mai departe lângă noi prin osemintele lor. Ele ţin vie amintirea celor ce dorm în ele şi legătura nevăzută cu ei.
Mormântul devine, astfel casă a celui răposat şi loc de întâlnire şi de comuniune a celor vii cu cei morţi.

Cavou!
Dacă vom respecta hotărârea lui Dumnezeu că „pământ eşti şi în pământ vei merge” ar trebui să îngropăm pe morţi numai în pământ.
Se argumentează economia de spaţiu şi chiar faptul că Mântuitorul a fost îngropat în mormânt săpat în piatră. Dar nu trebuie să uităm că subsolul acelor locuri era numai piatră, şi mai mult decât atât, că Mântuitorul a fost înmormântat într-un mormânt dăruit de cineva. În definitiv şi cavoul aparţine tot pământului.

Purtarea de grijă a mormintelor este legată de cinstirea celor răposaţi. Aceasta se manifestă prin păstrarea mormântului cât mai curat, cu pământul de la suprafaţă bine aşezat, cu împodobirea lui cu flori sau, cum este cazul în ultima vreme, atât la ţară, dar mai ales la oraş, prin împodobirea locurilor de veci cu lucrări de beton, marmură, mozaicuri, dale, sau pietre funerare. Să aprindem la morminte candele şi lumânări sau vase cu tămâie.
CRUCEA DE LA MORMÂNT

Ca obiect de cult sau întrebuinţată în diferite împrejurări din viaţa religioasă a oamenilor, crucea, ca şi icoanele, trebuie sfinţită. Căci prin sfinţire, materia din care este făcută crucea se scoate de sub întrebuinţarea şi starea obişnuită şi primeşte o destinaţie specială şi o încărcătură şi putere harică. De aceea, este bine ca toate crucile, înainte de a fi întrebuinţate ca obiect de cult sau cu o destinaţie, să fie sfinţite.

În conţinutul rugăciunii de binecuvântare şi sfinţire a crucii de la mormânt reiese, că e vorba de orice cruce care „va însemna mormântul adormitului robului Tău (N), care odihneşte aici”. Cum crucile-monument sunt lucrate şi înălţate mult mai târziu după înmormântare, înseamnă că şi crucea, care se foloseşte pentru înmormântare şi care pentru un timp însemnează sau indică mormântul celui răposat, trebuie sfinţită De aceea, rugăciunea şi rânduiala cuprinse în Molitfelnic pentru sfinţirea crucii de mormânt trebuie citită la toate crucile care însoţesc cortegiul mortuar şi care se înfig a căpătâiul celui mort. Această slujbă poate fi săvârşită de către preot o dată cu citirea slujbei stâlpilor pentru cel răposat.
„MERGEREA” LA MORMÂNT
TĂMÂIEREA

Dar una din formele cele mai importante şi mai semnificative pentru exprimarea grijii şi comuniunii cu cei răposaţi este mergerea la mormânt. Pentru foarte mulţi dintre cei rămaşi în viaţă, această prezenţă la mormânt este o adevărată mângâiere şi întărire în încercarea sufletească prin care trec aceştia, despărţindu-se de cei dragi, rude apropiate, prieteni, cunoscuţi. Sunt impresionante grija şi evlavia, care merg până la sfinţenie, cu care cei rămaşi în viaţă îi înconjoară pe cei răposaţi, încercând să fie cât mai des aproape de ei, îngrijindu-le mormintele, aducând flori proaspete şi mai ales lumânări şi candele sau îngenunchind în rugăciune pentru sufletele celor răposaţi. Pretutindeni există obiceiul ca mormântul să fie zilnic tămâiat şi udat cu apă, timp de 40 de zile, de către o persoană mai apropiată de familie sau chiar de una străină.
În privinţa mergerii la mormânt, există însă practici şi păreri contradictorii, care produc îndoială şi nesiguranţă pentru mulţi credincioşi care fac uneori din aceste practici nefundamentate, reguli de viaţă religioasă. Aşa, de exemplu, se spune că nu se merge în primele trei zile de după înmormântare la mormânt, restricţie care priveşte mai ales rudele apropiate. Uneori, se spune că asemenea vizite nu trebuie făcute până la nouă zile sau chiar până la 40 de zile. Alteori, auzim că nu se merge în Săptămâna Patimilor sau în cea Luminată la mormânt sau în zilele de sărbători mari. Toate aceste restricţii impuse sau păstrate, prin obişnuinţă sau din îndemnul unor persoane mai puţin competente, nu au nici un temei de ordin doctrinar, cultic sau tradiţional. La mormânt se poate merge oricând şi indiferent de gradul de rudenie cu cel răposat. Ori de câte ori simţim nevoia sufletească de a fi în comuniune cu cei răposaţi, în liniştea tainică a mormântului, o putem face.
Probabil că restricţia de a nu vizita mormintele în primele zile după înmormântare s-a născut din nevoia de a scoate pe cei direct afectaţi de dispariţia cuiva drag din starea de durere prin care trec, întrerupând, pentru câteva zile, legătura cu cei care au răposat. Timpul, care aduce cu sine uitarea, ca şi depărtarea de cei înmormântaţi fac ca durerea să se mai diminueze. Întoarcerea prea repede la mormânt 1-ar menţine pe cel în viaţă îndurerat, în aceeaşi stare sufletească de întristare, încordare şi durere. Dar de aici şi până la a impune, cu pretenţie de normă, interdicţia de a merge la mormânt, calea este lungă.
Dacă cineva consideră că tocmai prin aceasta îşi găseşte o uşurare sufletească, poate merge oricând la mormânt.
Există, de asemenea, şi practica de a nu te atinge de mormânt timp de 40 de zile, fie prin nevizitarea lui în această perioadă, fie prin mergerea la groapă, dar fără să facă vreo aranjare a mormântului, aceasta urmând a se îndeplini la împlinirea sorocului de 40 de zile, ceea ce este greşit. Din respect faţă de cei răposaţi, mormântul trebuie ţinut tot timpul în stare de curăţenie şi îngrijire. Este adevărat că, până la 40 de zile, pământul se mai tasează, dar aceasta nu ne scuteşte de datoria de a îngriji mormintele. Acestea trebuie să fie mereu în stare de curăţenie şi de ordine, nu numai când se împlinesc soroacele de pomenire a celor răposaţi.
Dar, pe lângă vizitele personale, care ţin de intimitatea sufletească şi legătura cu cel răposat, există şi vizite care se fac în funcţie de soroacele de pomenire. În această privinţă, este bine ca pomenirile care se fac la soroacele îndătinate de Biserică trebuie să fie completate sau urmate şi de mergerea la mormânt, împreună cu preotul slujitor, pentru a rosti şi o rugăciune care se impune în acest caz. Cât priveşte mergerea la mormânt în zilele de sărbători importante sau în perioade speciale, cum sunt Săptămâna Patimilor şi cea luminată, ca şi cea de după Rusalii, ori intervalul dintre Crăciun şi Bobotează, când, de regulă, nu se fac parastase sau pomeniri funebre, aceasta nu poate fi interzisă. Dacă, în aceste zile sau perioade, ne rugăm pentru morţi la fiecare Sfântă Liturghie, putem să mergem şi la mormânt. Este impresionantă şi demnă de laudă grija cu care femeile credincioase de la sate merg, în ajunul sau în dimineaţa marilor sărbători, să tămâieze mormintele. Motivul pentru care nu se fac atunci pomeniri este doar acela că bucuria sărbătorilor şi a perioadelor care le premerg sau urmează nu trebuie umbrită de jalea şi tristeţea pricinuite de întâlnirea cu cei morţi. Prezenţa la mormânt nu poate fi însă interzisă sau socotită ca impietate sau lipsă de respect faţă de rânduielile bisericeşti.
Cimitirul nu trebuie să fie, cum se întâmplă adesea, mai ales la ţară, dar şi în marile oraşe, loc părăsit unde năpădesc bălăriile şi pasc în linişte vitele, ci adevărat loc de odihnă netulburată şi neîntinată.
DESHRUMAREA
ŞI REÎNHUMAREA OSEMINTELOR

În practica Bisericii noastre, deshumarea şi reînhumarea se practică numai în cazuri extreme. Înhumarea celor repauzaţi este considerată un act plin de însemnătate, respectat cu evlavie de către cei rămaşi în viaţă. Mormântul este socotit locul de veşnică odihnă. De aceea, ar fi de dorit ca osemintele celor răposaţi să nu mai fie deshumate.
În mod firesc ar trebui ca răposaţii să rămână în locul unde au fost înmormântaţi până la sfârşitul veacurilor când trupurile vor învia. Prin aceasta s-ar arăta şi un respect faţă de înaintaşii noştri, la care, în timp, ne vom adăuga şi noi, cei care le arătăm acest respect.
Deşi se respectă această concepţie că mormântul este locuinţa sau casa de veci a celui răposat, în care el trebuie să-şi găsească odihnă până la a doua venire a Mântuitorului, totuşi datorită împrejurărilor deosebite, lipsei de spaţiu, uneori lipsei de respect faţă de cei răposaţi şi tendinţelor secularizante, deshumarea şi reînhumarea osemintelor este a practică foarte frecventă. Ea se întâmplă mai ales la oraşe, în marile aglomerări de populaţie, unde, datorită lipsei locurilor de veci sau a spaţiului pentru înmormântare, deshumarea a devenit ceva obişnuit. După cum se ştie o bună parte din spaţiile rezervate înhumării, la aproape toate cimitirele din oraşele mari, este destinată înhumării pe o perioadă de şapte ani, când, dacă nu se face o prelungire a actului, osemintele se scot şi se reînhumează alături de cel nou înmormântat. Pe lângă aceasta, există situaţii în care, datorită dorinţei familiei ca toţi cei răposaţi să fie la un loc sau din lipsă de alt spaţiu şi uneori pentru a nu mai face alte cheltuieli, se deshumează cei răposaţi mai dinainte (care, obligatoriu, trebuie să fi împlinit şapte ani), spre a fi înmormântat alt membru al familiei. De asemenea, se mai întâmplă deshumări şi reînhumări când se strămută osemintele dintr-o localitate în alta pentru a fi aşezate în cavouri de familie, la un loc cu toţi cei apropiaţi.
Ceea ce trebuie ştiut este faptul că deshumările, din punct de vedere legal, nu se efectuează decât cu aprobarea organelor sanitare competente şi numai la termenele prescrise de lege. Deshumarea mai poate interveni şi în cazul cercetărilor penale, cu ordinul organelor competente.
În toate cazurile de deshumări, se impune însă o grijă deosebită şi un respect faţă de osemintele sau rămăşiţele pământeşti ale celui deshumat. În acest sens, trebuie să spunem că, pentru deshumare, nu este nevoie de nici o slujbă. Osemintele care se găsesc se scot la suprafaţă, se curăţă de pământ, se spală cu apă şi cu vin, se ung cu ulei, de obicei din cel binecuvântat, se pun într-un sicriu mic sau un săculeţ de pânză albă şi se reînhumează, fie separat, fie alături de sicriul celui nou înmormântat. Trebuie să existe o mare grijă să nu rămână afară părţi din osemintele deshumate, ceea ce ar dovedi o lipsă de respect faţă de morţii noştri. Se face slujba parastasului sau panihida mică pentru mort, după care se stropeşte cu vin şi untdelemn; apoi pământ, ca la înmormântare.
În cazurile de „înmormântare seacă”, adică fără osemintele, unei persoane care a murit departe de casă, şi în cazul în care aceasta este înmormântat în altă parte, iar rudele cer să li se facă slujba înmormântării şi în localitatea de baştină în acelaşi timp cu înhumarea în locul unde se află rămăşiţele pământeşti, se poate face rânduiala parastasului.

În final trebuie spus că nu se vor face exhumări de oseminte nejustificate de motive serioase şi nu se va face slujba înmormântării în cazurile în care astfel de exhumări sunt îngăduite. Slujba înmormântării se face numai în prezenţa sicriului cu trupul neînsufleţit al celui răposat. În rest, se face numai slujba parastasului.

CAZURI SPECIALE

ÎNMORMÂNTARE FĂRĂ ÎNHUMARE

Uneori se ajunge în situaţia de a nu se putea săvârşi înmormântarea celui răposat în primele zile după deces, ci la o săptămână, o lună sau, chiar mai mult.
Ziua de înmormântare are, în general, o mică fluctuaţie. Se poate face şi a doua, şi a treia zi sau după mai multe zile de la moarte, dar, de regulă, ea se face a treia zi, care corespunde şi cu pomenirea de trei zile.
Cât priveşte situaţia creată prin aşteptarea cauzată de atâtea motive obiective sau mai puţin obiective, pentru a săvârşi înhumarea unor persoane decedate, nu este nici o impietate şi cu atât mai mult o încălcare a unor rânduieli, dacă se săvârşeşte slujba înmormântării după trei zile de la deces sau cât mai aproape de această dată, apoi se păstrează trupul în condiţii de nestricăciune până la înhumare. Slujba înmormântării este legată neapărat de înhumare în mediile în care viaţa religioasă şi socială se desfăşoară în condiţiile normale. Pentru cazurile care constituie excepţii, asemenea rezolvări sunt posibile, fiindcă, în realitate, slujba înmormântării, chiar dacă poartă acest nume, nu este altceva decât o slujbă prin care cerem iertarea păcatelor celui răposat şi care poate fi făcută, în aceste situaţii de excepţie, şi fără să aducă după sine şi înhumarea. Ea este o datorie a noastră, a celor vii, a Bisericii, pentru cei răposaţi, de care nu trebuie să-i lipsim vreme îndelungată. De aceea, se poate face după trei zile sau când totul este pregătit pentru asemenea ceremonie, iar înhumarea să se facă mai târziu. În această situaţie, la înhumare nu se mai repetă slujba înmormântării, ci doar ceea ce de regulă săvârşim pe marginea gropii, când îi ducem pe răposaţi în cimitir, adică ectenia pentru morţi, cu rugăciunea de iertare şi veşnica pomenire. Păstrarea trupului în congelator, în stare de ne¬stricăciune, după slujbă până la înhumare, nu constituie o atitudine de dispreţ sau de profanare ori neglijenţă faţă de cei răposaţi.
NEBOTEZAŢI ŞI AVORTAŢI

Con¬form învăţăturii de credinţă enunţate şi dispoziţiilor canonice, acestora nu li se poate administra slujba înmormântării nefiind încorporaţi în Biserică prin Botez. Acestea, în asemenea cazuri, îngăduie ca preotul să binecuvinteze numai groapa, slujba fiind înlocuita cu cântarea trisaghionului (Sfinte Dumnezeule), cântat în timp ce se coboară sicriul în groapă, pentru a nu lipsi cu totul de asistenţă religioasă familia în cauză.
Moartea unui copil nebotezat este de multe ori dovada unei totale nepăsări din partea părinţilor şi a rudelor apropiate, indiferenţei, necredinţei sau ateismului membrilor familiei în care s-a născut pruncul şi a murit nebotezat, sau a unei totale împotriviri faţă de practica Bisericii de a boteza copiii (cu atât mai mult, cu cât există posibilitatea botezului de necesitate pe care-l poate săvârşi orice creştin). De aceea, canoanele prevăd pedepse aspre pentru părinţii din pricina cărora au murit copiii nebotezaţi.

În privinţa modalităţi de pomenire pentru copiii morţi avortaţi, fie nominal, fie la modul general sau în grup, nu putem să-i pomenim pentru că nu fac parte din Biserică.

Ce se întâmplă cu sufletele copiilor avortaţi, cu voie sau fără voie, ale color născuţi morţi sau morţi nebotezaţi întră în iconomia divină şi în dragostea Sa nemărginită.
Diferite formule improvizate de pomenire provin de la o falsă concepţie despre mântuire şi despre judecată şi a le folosi înseamnă a răspândi prin ele învăţături greşite de credinţă. Nu copiii avortaţi au în primul rând nevoie de lumină şi de mântuire, ci ele care sunt ucigaşe. Păcatul este al lor, nu al copiilor avortaţi. Ceea ce trebuie să primeze este căinţa pentru păcatul săvârşit, care trebuie să dureze toată viaţa (chiar dacă duhovnicul a dat dezlegare pentru el în urma spovedaniei) şi faptele de milă creştină la aceasta trebuie să se gândească persoanele în cauză.

SINUCIGAŞI

Canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, care opreşte a se aduce jertfă, adică a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigaşi: „clericul trebuie să lămurească, de a făcut aceasta fiind cu adevărat ieşit din minţi. Căci de multe ori, rudeniile celui ce a pătimit aceasta, vrând să obţină aducerea jertfei şi rugăciuni pentru el, nu spun adevărul şi zic că nu era în minţi. Uneori însă, a făcut aceasta din cauza tratamentului jignitor al oamenilor sau altminteri, oarecum din scârbă, şi pentru aceasta nu trebuie să se aducă jertfă, căci este ucigaş de sine însuşi. Dar, clericul negreşit trebuie să cerceteze cu de-amănuntul, ca să nu cadă sub osândă”.
Asemenea faptă, de a-şi lua singur viaţa, presupune o atitudine potrivnică lui Dumnezeu, necredinţă sau ateism. Sinucigaşul se substituie lui Dumnezeu care este singurul stăpân al vieţii oamenilor. Chiar dacă uneori suferinţa, mizeriile, bolile şi atitudinile ostile ale semenilor ating cote de nesuportat, nu avem voie să ne luăm viaţa pe care nu ne-am dat-o noi, păcatul deznădejdii fiind unul din cele mai grave pe care le săvârşim, păcat împotriva Duhului Sfânt şi fără de iertare.
Dacă se constată că sinuciderea a avut loc ca urmare a tulburărilor minţii, deci cel în cauză nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale, preotul poate săvârşi înmormântarea după rânduiala obişnuită, dar cu mult mai multă sobrietate şi temperanţă, ca un fel de pogorământ.
În caz contrar, când argumentele pledează pentru sinucidere cu bună ştiinţă şi cu mintea întreagă, premeditată, preotul trebuie să refuze săvârşirea slujbei de înmormântării, precum şi pomenirea lor la Sfânta Liturghie.

CEI CARE SE INCINEREAZĂ

Ceea ce trebuie spus mai întâi este faptul că înmormântarea, îngroparea nu înhumarea a fast practica de la început a oamenilor în legătura cu rămăşiţele pământeşti. Incinerarea a apărut mult mai târziu.
În ceea ce priveşte pe creştini, aceştia, provenind în marea lor majoritate la început dintre evrei, au practicat numai înhumarea, după tradiţia existentă la aceştia. Ceea ce este interesant e faptul că şi creştinii care au provenit din lumea greco-romană au adoptat tot practica înhumării, înlăturând, acolo unde exista, incinerarea. Fenomenul a fost mai interesant pentru popoarele necreştine care, sub influenţa creştinismului, au adoptat înhumarea.
Ea corespunde mai întâi învăţăturii Bisericii despre trup şi datoriile faţă de el, trup care trebuie să se descompună în pământul din care a fost luat, fără intervenţia forţată şi autoritară a omului în natura creată de Dumnezeu. Practica aceasta se bazează pe tradiţia moştenită de la evrei, dar şi pe faptul că trupul Mântuitorului a fost înmormântat.
Arderea trupului înseamnă nimicirea lui. De aceea îşi ard trupurile după moarte cei ce cred că totul se sfârşeşte cu moartea şi că după moarte nu mai este nimic.
Pentru creştini trupul este „templul lui Dumnezeu” în care locuieşte Sfântul Duh (I Cor. 3), este locaş al sufletului şi înfrăţit cu aceste, atât la răsplată cât şi la pedeapsă (la înviere se reuneşte cu sufletul). De aceea se cuvine să fie cinstit şi îngrijit şi după despărţirea lui de suflet, iar nu ars ca un lucru netrebnic.
Introducerea arderii în viaţa Bisericii a venit o dată cu ideile secularizante ale revoluţiei franceze, încercând să înlocuiască o practică milenară cu una nouă, căreia dorea să-i dea un simbolism deosebit de cel creştin. Incinerarea începe în cadrul Bisericii creştine cu anul 1874 când s-a construit primul crematoriu la Milano. De la această dată şi până în vremea noastră, numărul crematoriilor s-a înmulţit, incinerarea devenind o practică obişnuită în toate marile oraşe ale lumii: în majoritatea din acestea se practică mai ales pentru motive de salubritate şi urbanism (?).
Biserica ortodoxă Română s-a pronunţat prin Sfântul Sinod, încă din anul 1928:
1. Preoţii să prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, în cazul când cineva dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica le va refuza orice asistenţă religioasă;
2. Înainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv să aibă grijă să se informeze la care cimitir se va înmormânta cel decedat;
3. Celor ce totuşi au fost incineraţi sau se vor incinera să li se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât şi după moarte.

Preotul trebuie să fie categoric, cu atât mai mult, cu cât ştie că solicitarea a venit şi din convingeri sau practici atee, care, în acest caz, arată dispreţ faţă de învăţătura Bisericii şi de tradiţia ei.
Cei care fac apel la economisirea de haine, lemn şi ciment, recomandând incinerarea, considerăm că este cea mai grosolană sfidare şi ignonare a unei laturi atât de importante a spiritualităţii, care este cultul morţilor, şi o lipsă totală de respect faţă de oameni care, pentru toată truda pe care şi-o dau sub soare, merită măcar un rând de haine şi patru scânduri cu care să plece din această viaţă. Este în fond expresia necredinţei în viaţa veşnică şi lipsei de respect faţă de trup. Viaţa omului este văzută ca un produs oarecare, de aceea cererea de incinerare poate fi considerată o „sinucidere spirituală”.
ZILELE DE POMENIRE

CÂND SE FAC POMENIRI

Toate soroacele de pomenire a morţilor încep a se calcula din momentul morţii, şi nu de la înmormântare. Moartea este trecerea la o nouă viaţă.
Se fac pomeniri pentru cei răposaţi în următoarele zile: ziua a treia, ziua a noua şi ziua a patruzecea (şase săptămâni), apoi la trei luni, şase luni, nouă luni şi la 12 luni (un an), şi în fiecare an, până la şapte ani. Nu înseamnă că de la aceasta dată nu mai trebuie sau nu ne mai putem ruga pentru cel răposat, dar aceste soroace rânduite de Biserică trebuie respectate. Ele au de altfel şi o interpretare teologică şi simbolică.
Aceste pomeniri se fac la soroace legate de simbolismul trinitar.
Prima pomenire, la trei zile după moarte, când corespunde cu ziua înmormântării, se face în numele Sfintei Treimi şi în nădejdea Învierii, aşa cum Hristos Mântuitorul a înviat a treia zi din morţi, făcându-Se pârgă sau arvună a Învierii celor răposaţi.
Pomenirea de la nouă zile se face în cinstea celor nouă cete îngereşti sau a celor nouă cete ale sfinţilor către care ne rugăm să mijlocească pentru cel răposat, spre a se bucura de comunicarea cu aceştia.
Pomenirea de la 40 de zile ne aminteşte de Înălţarea Mântuitorului la cer, dorind ca şi sufletele celor răposaţi să se înalţe la cer.
Pomenirile de la trei, şase şi nouă luni au caracter trinitar, iar prin cea de la un an, imităm pe creştinii primelor veacuri care comemorau pe morţii lor (martiri şi sfinţi) săvârşind Sfânta Liturghie şi amintind de viaţa şi faptele lor, ziua morţii constituind pentru sfinţi naşterea lor la viaţa veşnică.
Cât priveşte pomenirea de la şapte ani, ea are o semnificaţie simbolică, numărul de şapte fiind număr sfânt, amintindu-ne de cele şapte zile ale creaţiei.

Pe lângă simbolismul trinitar se poate adăuga şi precizarea că pomenirile morţilor la aceste soroace sunt legate şi de fazele sau momentele de descompunere a trupului până la putrezire, precum şi de învăţătura despre vămile văzduhului, foarte îndătinată în credinţa creştină. Conform acestei credinţe, în primele trei zile după moarte, sufletul stă în preajma trupului. La trei zile se desparte de el şi începe să se înalţe la cer, trecând prin vămile văzduhului, vizitând raiul şi iadul, după care, în a 40-a zi, se înfăţişează înaintea Mântuitorului pentru judecata particulară. De aceea se şi consideră că parastasul sau pomenirea de 40 de zile este una din cele mai importante, când cel răposat are nevoie de ajutorul şi rugăciunea noastră de pomenire.

În legătură cu momentul în care se împlinesc aceste soroace, dacă una din ele cade într-o zi sau perioadă în care, conform rânduielilor bisericeşti, nu se fac pomeniri de morţi, atunci este bine ca slujba respectivă să se facă mai înainte pentru ca atunci când vine sorocul respectiva slujbă să fie deja săvârşită, pentru ca sufletul să meargă înaintea lui Dumnezeu cu plusul nostru de rugăciune şi de milostenie, care să fie sau să atârne în favoarea lui. Căci acesta este rostul rugăciunii şi al milosteniei pentru cei morţi, adică de a mijloci pentru ei şi a le uşura păcatele, prin rugăciunile şi faptele noastre de milă. Dar nu este o greşeală mare sau o păgubire pentru cei răposaţi, nici dacă sorocul se face după trecerea datei respective, căci importante sunt rugă¬ciunea şi milostenia care se fac pentru cei răposaţi, şi mai puţin data. Mai grav este dacă nu ne rugăm deloc pentru ei, din nepăsare, neştiinţă sau necredinţă. Dar pentru împăcarea conştiinţei noastre, este bine să săvârşim pomenirea înainte de împlinirea sorocului.
.
Dacă zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor răposaţi sau cu pomeniri generale, este bine ca slujba să o facem în comun şi nu separat, cum pretind mulţi dintre credincioşi, căci, rugăciunea are caracter comunitar. Cu cât este mai colectivă cu atât este mai puternică.

La aceste zile de pomenire individuală a celor răposaţi Biserica a stabilit zile de pomenire generală a morţilor:
– sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne sau a Înfricoşatei judecăţi, numită şi Moşii de iarnă,
– sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moşii de vară, la care tradiţia a adăugat Moşii de toamnă, (Paştele blajinilor în unele locuri)
– prima sâmbătă din noiembrie
– Joia Înălţării, pentru eroi,

În privinţa zilei săptămânale în care se fac pomenirile, din vechime aceasta este sâmbăta, întrucât în această zi, Mântuitorul Iisus Hristos a coborât cu sufletul la iad pentru a elibera pe cei din veac adormiţi. De aceea este bine să facem slujbele de pomenire, pe cât este posibil, în zi de sâmbătă (ziua în care Dumnezeu S-a odihnit după tot ce a făcut ,şi în care cerem şi noi odihnă morţilor).
În viaţa bisericească se fac parastase şi în alte zile, şi anume, în zi de duminică şi în zile de sărbători ale sfinţilor, mai ales pentru cei care au numele sfinţilor. La aceasta se adaugă o pomenire specială a morţilor (a ctitorilor) care se face în ziua hramului bisericii, care este tot o zi de sărbătoare (în legătură cu această practică, trebuie să se ştie că ea a fost şi este admisă doar ca o excepţie). Însă duminica şi zilele de sărbătoare sunt zile de bucurie duhovnicească care nu trebuie umbrite de o slujbă de pomenire a celor răposaţi.

Pomenirea generală a morţilor din fiecare sâmbătă din Postul Mare (încheierea acestor pomeniri se face în sâmbăta lui Lazăr sau în Joia Patimilor) se înscrie în atmosfera specifică acestei perioade de pregătire pentru întâmpinarea după cuviinţă a sărbătorii Învierii Domnului, când credincioşii se preocupă mai mult de sufletele lor. De aceea, este firesc să se gândească şi la sufletele celor răposaţi, ajutându-i cu rugăciunea şi cu milostenia (se mai obişnuieşte şi în alte perioade, mai ales Postul Crăciunului).

Toate aceste zile de pomenire individuală sau colectivă, sunt momente de vie şi profundă comuniune cu cei răposaţi. Ele trebuie respectate şi cultivate, căci prin aceasta întreţinem viu cultul morţilor şi legătura cu pământul sfânt, altar care acoperă osemintele lor.

CÂND NU SE FAC POMENIRI

Există totuşi zile sau perioade mai mari, când, după rânduiala bisericească nu se pot săvârşi pomeniri chiar dacă se împlinesc, în aceste zile, soroace de pomenire a celor răposaţi şi aceasta pentru că atmosfera acestor zile (în general sunt momente de bucurie sau jubilare) nu se potriveşte cu caracterul de tristeţe sau de doliu al slujbei de pomenire pentru cei morţi. Aceste zile sau perioade în care nu putem săvârşi parastase sunt următoarele:
1. Praznicele împărăteşti, fie că este vorba de sărbători împărăteşti închinate Mântuitorului Hristos sau de sărbători ale Maicii Domnului. Ca o excepţie de la această rânduială este pomenirea eroilor în ziua Înălţării Mântuitorului sau pomenirea morţilor (în special a ctitorilor) la a hramul bisericii.
2. În perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează, mai precis de la 20 decembrie şi până la Sf. Ioan Botezătorul, pentru că atunci sentimentul predomină este cel de bucurie pentru Naşterea şi Botezul Domnului.
3. Săptămâna Patimilor (cu excepţia zilei de joi)
4. Săptămâna Luminată, este o alta perioadă în care nu pomenim pe cei morţi, fiind vreme de bucurie pentru Învierea Mântuitorului Hristos
5. La acestea se adaugă perioada cuprinsă între Duminica lăsatului sec de carne şi sâmbăta a doua din Postul Mare (în practică în toate sâmbetele din Postul Mare se fac pomeniri generale ale morţilor, cu excepţia celei de a şaptea, credincioşii având obiceiul sărindarelor).

În restul anului, parastasele şi pomenirile legate de ele se mai pot face în zile de marţi sau joi, dar nu miercuri şi vineri, pentru că, dacă facem parastasul şi pomenirea în zi de post, va trebui ca şi hrana data de pomană să fie de post. Cât priveşte Postul Mare, parastasele se fac numai sâmbăta sau duminica, deoarece în aceste zile se săvârşeşte una din liturghiile depline, a Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare. Parastasul nu se face legat de Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite care se săvârşeşte în Post.

În toate aceste zile şi perioade când nu se fac parastase, morţii pot fi pomeniţi doar în taină la Sfânta Liturghie, la momentele în care ne referim la cel răposat şi mai ales la Proscomidie, adică slujba de pregătire a materiei pentru Sfânta Jertfă, şi la diptice, adică după sfinţirea darurilor.

DOLIUL

Este exteriorizarea stării de tristeţe ca rezultat al despărţirii de o persoană dragă.
Se întâlnesc diferite forme de doliu, majoritatea bazându-se pe folosirea culorii negre ca culoare de doliu:
– Punerea unei pânze negre deasupra uşii de intrare (la tineri combinată cu alb)
– Îmbrăcarea în haine de culoare neagră
– Se leagă la mâna stângă o fâşie de pânză neagră
– Se pune în piept un petic de pânză neagră.
– Bărbaţii nu se tund şi nu-şi mai rad barba.

Durata doliului nu este strict determinată, în sens larg ţinând întreaga viaţa. Dar în sens restrâns, cu mai multă grijă este respectată perioada de 40 de zile.
Modul de exteriorizare este dependent mai ales de relaţia afectivă dintre cei vii cu cel decedat dar şi de mulţi alţi factori (mai ales modul de a înţelege viaţa după moarte şi comuniunea cu cei morţi), de aceea şi doliul diferă la oameni, întâlnindu-se în unele locuri obiceiul de a se îmbrăca, în loc de haine negre, haine de culoare albă, ca în timpul slujbei de înviere: căci Hristos, înviat din morţi, îi cheamă pe creştinii adormiţi să se împărtăşească de învierea Sa.
TRADIŢII LOCALE

Practicile care au întrebuinţare locală, neavând obligativitate generală, ţin de grija pentru cel mort şi de dorinţa de binefacere pentru sufletul lui. Având acest caracter, ele pot fi păstrate şi cultivate fără să fie impuse şi fără teama de a greşi dacă nu le respectăm.

– Se întâmplă ca unii oameni să se chinuiască mult până ce-şi dau sufletul. Despre acesta se crede: că se desparte cu mare greutate de familie tot ce ţine de acest pământ; tânguirea celor din jur nu-l lasă să moară, de aceea cei în cauză se depărtează de patul muribundului; păcatele grele, blestemul sau afurisania îl chinuie.
– În multe părţi se întrebuinţează pomul, adică un pom sau o ramură de pom roditor care se împodobeşte cu diferite dulciuri, covrigi şi altele, care se poartă înaintea convoiului mortuar (se înfige la mormânt, lângă cruce, după astuparea gropii şi după ce a fost golit de alimentele din el, care se dau de pomană). Pregătirea pomului (a unei ramuri de copac) se face în amintirea pomului din rai, din care mâncând protopărinţii noştrii a intrat moartea în lume, dar prin jertfa Mântuitorului Hristos moartea nu mai este veşnică. Raiul este un loc „cu verdeaţă”…
– Dacă cel răposat este tânăr necăsătorit, se obişnuieşte a se împodobi un brad.
– În alte părţi, se obişnuieşte a se purta o punte, adică o bucată lungă de pânză albă care se aşează la ieşirea din casă a sicriului, la răspântii de drumuri, la intrarea şi ieşirea din biserică, urmând a se da de pomană.
– Se mai obişnuieşte ca pe pieptul celui răposat să se aşeze toiagul, adică un disc făcut din lumânare cu capătul final îndreptat în sus pentru a fi aprins. El simbolizează firul vieţii celui răposat şi este reazem în lumea cealaltă.
– Lucrurile care ţin de împodobirea sicriului şi a trupului celui răposat sunt, diferite dea zonă la zonă.
– În unele locuri se pune orar pe frunte, ca să fie păzit de „focul cel nestins”.
– În unele provincii nu se foloseşte colivă ci numai colaci. Din paus – vasul cu vin – se stropeşte sicriul şi mormântul
– binecuvântarea coşciugului (nu avem în Molitfelnic o rugăciune pentru „noul locaş”, deşi unii credincioşii cer aceasta în multe părţi ale Bisericii noastre).
– Pecetluirea gropii de către preot: luând o lopată de ţărână din pereţii gropii rosteşte „Se pecetluieşte groapa robului lui Dumnezeu …”
– Dacă cineva moare fără lumină se face pentru el o lumânare lungă de ceară care se aprinde când preotul iese cu lumină la Paşti.
– În locul unde a murit cineva (într-o eveniment tragic) se pune o cruce
– „Plătirea” pentru „tămâiat” şi „aprins lumânări” la mormânt timp de 40 de zile. Lumânarea şi tămâia însoţesc rugăciunea. Ce putere de transfigurare are un ritual rece? (dacă cel ce tămâiază nu are conştiinţa însemnătăţii tradiţiei). Este mai potrivit, dacă cineva apropiat răposatului (sau cineva cu „bună-credinţă) nu poate să meargă la cimitir, să se facă pomeniri la bisericile unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie în fiecare zi (unde este bine să participe, pe cât se poate, şi dintre cei apropiaţi răposatului).
OBICEIURI ŞI CREDINŢE NEJUSTIFICATE

– „deschiderea cărţii” la slujba Sfântului Maslu – e o superstiţie considerată „ghicire” cu lucruri sfinte
– cererea de a fi împărtăşiţi numai în ultimele momente ale vieţii, pentru neputinţa de a se lăsa de patimi
– convingerea că poziţia aşezării Sfintei Împărtăşanii (în linguriţă) care se dă celor aflaţi pe patul morţii arată soarta acestora
– credinţa că cei ce mor în săptămâna luminată (a Paştilor) se bucură de fericire, pentru că, fiind în timpul acesta „cerurile deschise” se duc direct în rai. Nu momentul morţii ci starea sufletească din acest moment este definitoriu.
– credinţa că fiecare om are câte o stea în cer, care e tainic legată de viaţa lui
– punerea în sicriu a diferitelor obiecte de care „au nevoie”: piepten, ac, aţă, bani şi alte obiecte
– conducerea pe ultimul drum cu fanfară, jocurile de la priveghere şi orice lucru care schimbă aspectul de sobrietate şi tristeţe. Trebuie renunţat la zgomot (claxonare excesivă), tulburare şi fast.
– „oprirea la intersecţii” în oraşe. Oprirea se face în locul unde se adună persoane pentru a-l vedea şi a se ruga pentru cel răposat (loc de muncă, intersecţii, în mediul rural, alte locuri legate de viaţa decedatului). Nu se justifică oprirea sub motivul că „trebuie să oprim la trei intersecţii”, mai ales când deplasarea se face cu maşina (se întâmplă ca la astfel de oprire să coboare numai preotul din maşină).
– aruncarea de pământ peste sicriul aşezat în mormânt, este o moştenire romană, modului materialist de a crede în supravieţuirea morţilor, ce era însoţită de cuvintele: „să-ţi fie ţărâna uşoară”. Nu faptul în sine este rău (dar nici potrivit întrucât nu se aruncă cu pământ peste cineva – nu se confundă aruncarea cu acoperirea), ci cuvintele folosite au la bază o credinţă păgână. Preotul pune pământ peste sicriu zicând „pământ eşti şi în pământ vei merge” însemnând prefacerea trupului în elementele din care este compus. Ceva asemănător din partea celorlalţi nu are sens. Pentru prefigurarea comuniunii dincolo de mormânt se foloseşte coliva.
– punerea la fereastră a unei căni cu apă şi unui covrig (se bazează pe credinţa greşită că sufletul după moarte dă târcoale casei şi are nevoie de hrană)
– turnarea unui strop de băutură pe jos, („pentru” potolirea setei celui mort sau pentru „a se cinsti” cu el)
– grija de a da mâncarea caldă (că aburii se „ridică” ca jertfă pentru sufletul mortului)
– grija exagerată ca pachetul cu haine care se dă de pomană să conţină tot ce-i este necesar omului pentru a se îmbrăca
– împărţirea de lumânări aprinse sau pahare cu vin celor ce se împărtăşesc (pentru cei ce au murit fără lumânare sau neîmpărtăşiţi). Lumânarea în mâna celui ce moare prefigurează starea „de lumină” cu care trece dincolo; iar Împărtăşania unirea cu Mântuitorul Iisus Hristos. Nu se poate compensa lipsa unei stări fiinţiale cu „ceva” din această lume. Rugăciunea, şi în special pomenirea la Sfânta Liturghie au puterea de a schimba sufletele celor plecaţi de aici.
– împărţirea darurilor în biserică. În biserică trebuie să predomine pacea, liniştea, buna rânduială. Pomana se poate împărţi acasă sau afară din biserică
– aducerea unui cocoş (alb) la Sf. Altar ca jertfă pentru cei ce mor neîmpărtăşiţi. Nu are justificare cultică, ci dimpotrivă produce neorânduială.
– interzicerea ştergerii cu prosopul la venirea de la cimitir în ziua înmormântării (împărţirea prosoapelor tocmai pentru acest scop se face)
– „căratul apei” în locurile unde apa este luată de la robinet (din casa personală) nu are sens. Aici ca act de milostenie sau de întrajutorare este foarte potrivit a se „deschide uşi” care nu sunt „deschise” de nimeni (vizitarea şi ajutorarea bătrânilor, bolnavilor, celor rămaşi „singuri”).
– De asemenea „căratul apei” la cimitir pe timp de iarnă sau la cavouri nu-şi are justificare.
– „DEZLEGAREA” CELOR RĂPOSAŢI
Din respect faţă de cei răposaţi şi din grija ca trupurile lor sa rămână şi să se păstreze într-o poziţie decentă până în clipa înmormântării, se obişnuieşte ca mâinile şi picioarele (uneori şi capul) să fie legate cu o „legătură”.
De aici s-a luat obiceiul şi s-a îndătinat credinţa că mortul este legat. De aceea, la slujba înmormântării, în momentul când preotul rosteşte la prima rugăciune de iertare cuvintele: ”dezleagă pe adormitul robul tău (N) de păcatul sufletesc şi trupesc…” sau la a doua: ..”şi-i iartă lui toate câte a păcătuit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, dezlegându-l şi de legătura pusă în orice chip asupra lui”, cineva din familie dezleagă acele legături de la mâini şi picioare şi le aşează în sicriu.
Gestul dezlegării mortului de acele făşii de pânză nu are nici o legătură cu rugăciunea. Aşa cum arată titlul rugăciunii, este vorba de iertarea păcatelor sufleteşti şi trupeşti sau de tot ceea ce răposatul a păcătuit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul. De asemenea este vorba de orice legătură pusă asupra lui prin păcat sau prin blestem sau jurământul pe care cel mort l-a făcut, sau de legătura pe care un arhiereu sau duhovnic a pus-o asupra lui şi a murit fără să primească dezlegare de ea. Se dezleagă prin harul şi puterea cu care este investit arhiereul şi preotul de „a lega şi dezlega”, iar semnul văzut prin care arhiereul şi preotul acordă dezlegarea, ca şi în cadrul formulei de administrare a iertării la spovedanie, este cel al sfintei cruci, în numele Sfintei Treimi. De aceea, nu trebuie tulburată liniştea, solemnitatea şi sobrietatea slujbei înmormântării printr-un gest care atrage atenţia tuturor.
E mai potrivit ca aceste legături să se desfacă discret, înainte de pogorârea în mormânt, şi nu trebuie să se dea nici o semnificaţie sau sens liturgic, căci ele sunt întrebuinţate pentru a păstra trupul celui răposat într-o poziţie cuviincioasă cu care trebuie să rămână în minte cei care-l însoţesc pe ultimul drum.
Desfacerea lor nu este nici obligatorie, nici necesară.

– ADAOSURI LA SLUJBELE DE POMENIRE
a. Cel mai des întâlnit, atât la înmormântare, cât şi la parastas, este cel de „mort nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumină (sau lumânare)”, sau numai părţi din el, pentru repausaţii care au trecut la cele veşnice în această situaţie.
În nici una din cărţile de slujbă nu se găseşte un asemenea adaos, ceea ce înseamnă că el este nejustificat. El provine de la faptul că cei din familie vor să ajute cu ceva în plus sau în mod special soarta celui răposat. Vor, cu alte cuvinte, să atragă atenţia lui Dumnezeu asupra unui fapt, care este mai important decât tot restul vieţii celui răposat, şi anume că nu a murit pregătit, „creştineşte”. Dar, aceasta atrage după sine mai degrabă un blam atât asupra celui răposat, cât şi asupra rudelor, decât o uşurare, şi aceasta pentru faptul că denotă o mare neglijenţă faţă de cele sfinte şi o indiferenţă faţă de datoriile creştineşti manifestate de amândouă părţile.
A muri neîmpărtăşit, nespovedit înseamnă o totală lipsă de grijă pentru suflet, şi din partea celui răposat, şi din partea rudelor. Prin acest adaos accentul poate cădea nu pe rugăciunea pentru iertarea păcatelor celui răposat, ci asupra faptului că a murit în această situaţie, ca şi când pentru aşa ceva ar trebui să ne rugăm. De aceea se poate ajunge a fi socotit ca o superstiţie, întrucât amăgindu-ne că dacă moartea ne-ar surprinde într-o asemenea stare, rămâne şi pentru noi şansa de a fi trecuţi de urmaşii noştri cu numirea „mort nespovedit, neîmpărtăşit…”
b. Se mai obişnuieşte să se adauge „mutat la neamul său cel adormit”. Unde se poate muta cineva prin moarte decât la neamul său cel adormit, adică în rândul celor răposaţi?
c. Tot în practica pomenirilor, se întâlneşte dorinţa membrilor unor familii de a pomeni numele celor răposaţi împreună cu cele de familie, sau cu profesia pe care a avut-o în viaţă, sau cu sorocul la care este pomenit. Şi această practică este nejustificată şi incorectă pentru că înaintea lui Dumnezeu contăm cu numele nostru de botez şi cu faptele bune sau rele pe care le-am făcut. Numai la slujitorii bisericeşti se adaugă la nume şi treapta ierarhică.

– PARASTASE PENTRU CEI VII
Cuvântul ,,parastas” înseamnă o rugăciune de mijlocire la Dumnezeu pentru cei morţi, săvârşită după rânduiala stabilită de Biserică.
Unii credincioşi vin să ceară preoţilor să le slujească parastasele, pentru toate soroacele de pomenire a morţilor din cultul ortodox, încă din viaţă. Sunt acei credincioşi conştiincioşi, cu evlavie şi frică de Dumnezeu, care se gândesc la sfârşitul vieţii lor şi la judecata viitoare, şi care, de teamă că, după moartea lor, n-ar fi nimeni care să le facă parastasele la soroacele îndătinate de tradiţia ortodoxă, aceştia vor să moară împăcaţi cu gândul că acestea au fost îndeplinite.
Parastase pentru cei vii nu se pot concepe sau săvârşi în nici o situaţie. Slujba este alcătuită special pentru cei morţi, iar a o săvârşi pentru cei vii este o batjocură sau un sacrilegiu. Pe de altă parte, este de-a dreptul ridicol să se oficieze o slujbă în care se vorbeşte tot timpul despre cei morţi unor persoane vii.
Trebuie să lămurim pe credincioşi asupra rostului şi semnificaţiei parastasului. Să le explicăm că orice faptă bună sau act de milostenie săvârşite în viaţă sunt tot aşa, dacă nu şi mai importanto decât cele pe care cei vii le fac pentru noi, după moartea noastră. De felul în care ne trăim această viaţă depinde soarta noastră în viaţa viitoare. O adevărată vieţuire creştinească şi grija de a nu ne surprinde moartea nespovediţi şi neîmpărtăşiţi sunt lucrurile cele mai importante pe care trebuie să le avem în vedere aici, pe pământ. Fapta de milostenie sau lucrurile pe care vrem să le dăm de pomană pentru noi, încă din viaţă, nu trebuie neapărat legate de slujba parasta¬sului.
La asemenea solicitări putem săvârşi,, slujba sau Te-Deum-ul de mulţumire pentru binefacerile revărsate asupra noastră, iar pentru lucrurile care urmează a fi date de pomană să rostim o formulă de binecuvântare adecvată cum sunt cele din Liturghier cuprinse sub numele de „Rugăciuni pentru binecuvântarea prinoaselor”.

– BOCETELE
Slujba de înmormântare nu încearcă în vreun fel să ascundă dureroasa şi răscoli¬toarea realitate a morţii. Sicriul rămâne descoperit, iar momentul în care, rând pe rând, familia şi prietenii dau defunctului ultima sărutare este, de cele mat multe ori sfâşietor.
Plânsul nu este interzis la înmormântare. Ba, e chiar înţelept s-o faci pentru că lacrimile pot fi un bal¬sam şi rana e mai adâncă atunci când se refulează dure¬rea. Dar nu trebuie să ne întristăm ca „ceilalţi care nu au nădejde” ( 1 Tes. 4,13). Oricât de sfâşietoare ne-ar fi durerea, nu trebuie să disperăm pentru că aşteptăm, du¬pă cum mărturisim în crez, “învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Dar de la tânguirea durerii despărţirii şi până la „bocetele” celor care poate nici nu l-au cunoscut pe cel mort este o prăpastie de netrecut.
OBICEIURI PĂGÂNE

Sunt moştenite din religiile păgâne multe datini, legate de înmormântare sau de pomenire şi care ne au nici o semnificaţie creştină sau teologică intrând în categoria superstiţiilor. Între acestea menţionăm:

– folosirea expresiei „trecut în nefiinţă”
– legarea banului (a unei monede) la degetul răposatului, punerea banilor pe pieptul decedatului sau aruncarea banilor – pentru „a plăti” vămile văzduhului, amintind practica păgână de a plăti pe cel ce trecea sufletul cu corabia peste Stix. Dacă totuşi se pun bani pe pieptul mortului, aceştia pot fi împărţiţi la săraci, sau fiind mortul sărman se acoperă din cheltuielile pentru înmormântare
– spargerea oalei după scoaterea mortului din casă (spargerea relelor) – justificarea că în rânduiala înmormântării stă scris „lutul s-a spart” (trupul se descompune) este forţată
– darea de pomană a unei găini negre trecute peste groapa celui răposat
– luarea măsurilor pentru ca mortul să nu se facă (sau când s-a făcut) strigoi (străpungerea inimii)
– obsesia de a alunga câinii şi pisicile din preajma sau dinaintea cortegiului funerar, întrucât în acestea sunt sau se pot ascunde spirite rele (singura cauză este de a nu schimonosi în vreun fel trupul mortului)

– „Comunicarea” cu „spiritele” morţilor
Tradiţia ortodoxă respinge categoric orice cale rătăcită de comunicarea a viilor cu cei morţi. Această comuniune nu poate fi rezolvată prin practicarea spiri¬tismului sau a necromanţiei. În adevăratul creştinism nu ar trebui să fie loc pentru „tehnicile” de comunicare cu cei morţi, cum ar fi cea printr-un medium. Sunt practici extrem de periculoase care-i expun pe practicanţi, de cele mat multe ori, puterilor demonice. Spi¬ritismul este şi expresia unei curiozităţi nelegitime de ge¬nul celei care încearcă să afle ce se petrece în spatele u¬nei uşi închise privind pe gaura cheii.
Există cazuri, şi vieţile sfinţilor ne dovedesc acest lucru, în care cei morţi comunică direct cu cei vii, fie în vi¬se, fie în viziuni. Dar, în ceea ce ne privesc, nu trebuie să încercăm niciodată să forţăm asemenea contacte de¬oarece orice acţiune ce urmăreşte manipularea morţilor este contrară conştiinţei creştine. Comunicarea noastră cu cei morţi nu este la nivelul psihicului, ci la cel duhovnicesc, iar locul în care ne întâlnim nu este un salon ci Sfânta Masă euharistică. Singurul fundament legitim al comuniunii cu cei adormiţi este rugăciunea şi, mat ales, rugăciunea din timpul Dumnezeieştii Liturghii. Ne rugăm pentru ei şi suntem siguri că şi ei se roagă pentru no; iar prin această rugăciune reciprocă ne unim dincolo de hotarele morţii printr-o legătură puternică şi de nedesfăcut.