VIAŢA ACTUALĂ – PREGĂTIRE PENTRU VIAŢA VEŞNICĂ
„Maria a ales partea cea bună” spune Domnul (Lc. 10, 42). „Scopul prim al eforturilor noastre, intenţia noastră neabătută şi pasiunea statornică a vieţii noastre trebuie să fie aceea de a ne alipi pururi de Dumnezeu şi de lucrurile dumnezeieşti”.
Scopul ultim al vieţii noastre Împărăţia lui Dumnezeu sau Împărăţia cerurilor, dar scopul imediat este curăţia inimii, fără de care este cu neputinţă ca cineva să atingă acest scop. Astfel spus, creştinul ortodox ştie că este destinat să-L vadă pe Hristos în viaţa viitoare, dar că trebuie încă de aici să-şi cureţe inima pentru a o face în stare de această vedere. Nicolae Cabasila exprimă aceeaşi idee: „Stricăciunea morală nu poate fi moştenitoarea nestricăciunii cerului, pe care Pavel o dorea atât de mult încât ar fi vrut să părăsească aceasta lume, pentru a fi mereu cu Hristos (Fil. 1, 23). Dar toţi cei ce părăsesc pământul fără puteri spirituale şi lipsiţi de simţuri duhovniceşti indispensabile pentru a trăi în cer – aceia vor pierde fericirea veşnică şi vor trăi în lumea fără de sfârşit nefericiţi şi morţi spiritual. Şi de ce nu se vor bucura de viaţa cerului? Pentru că nu vor mai putea dobândi ochii duhovniceşti care să le îngăduie să contemple lumina veşnică pe care o va străluci în toate părţile Hristos, Soarele Dreptăţii. Mireasma Duhului Sfânt care va fi revărsată pretutindeni va inunda totul şi pe toţi, în afara celor care nu vor fi dobândit simţul mirosului duhovnicesc. Şi numai în atelierul vieţii de faţă poate creştinul să le dobândească. Cel care părăseşte această lume gol şi fără aceste însuşiri, nu se va putea împărtăşi de viaţa nestricăcioasă a cerului” (Viaţa în Hristos).
Aşa cum natura pregăteşte embrionul ca să trăiască în lumină încă de pe când acesta se află în pântecele maicii sale, la fel creştinii se formează încă de aici şi se pregătesc pentru cealaltă viaţă. Imaginea nu este desigur o analogie perfectă, pentru că înainte de a se naşte, fătul n-are nici o idee, nici o percepţie despre viaţa noastră. Nu acelaşi lucru se poate spune despre creştini, pentru că viaţa viitoare nu este nicidecum necunoscută nici străină vieţii prezente, una şi cealaltă nu sunt fără o anume legătură. În iubirea Lui nesfârşită pentru oameni şi prin pogorârea Sa, Hristos, Soarele spiritual, a strălucit peste noi. Mireasma cea cerească a Duhului Sfânt s-a revărsat pe pământ, în ciuda miasmei pe care o degajă păcatul.. Iată de ce creştinii au posibilitatea nu numai de a se pregăti pentru viaţa viitoare, ci şi de a trăi şi de a acţiona încă de aici de pe pământ ca cetăţeni ai cerului: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Ga 2, 20).
Fericirea veşnică e dependentă de faptele bune şi curate, de virtuţile care ca fapte bune repetate se înscriu în suflet ca deprinderi, ca trăsături ale chipului asemănător cu al lui Hristos, ca deprinderi permanente ale sufletului spre comuniune cu Hristos şi cu semenii, dar şi de pocăinţa în cursul întregii vieţi, sau măcar la sfârşitul vieţii, care omoară omul vechi învârtoşat al păcatului, al egoismului, născându-l pe cel nou, al comuniunii cu Hristos. Decisiv este în ce dispoziţie iese sufletul din viaţă: introvertit în egoismul plăcerilor şi al orgoliului său, sau deschis dorinţei hotărâte de comuniune cu Hristos, cu convingerea că numai în El e fericirea.
Pe pământ sufletul poate să-şi schimbe caracterul, din bun să devină rău şi invers, ceea ce este cu neputinţă dincolo de mormânt. Prin urmare, în veşnicie omul intră cu starea sufletului de la moarte.
ATITUDINEA ÎN FAŢA MORŢII
Moartea, ca separare a trupului de suflet, este un violent atentat la unitatea fiinţei noastre omeneşti. Moartea a apărut ca pedeapsă, ca urmare a păcatului primilor oameni, pentru ieşirea lor din comuniunea cu Dumnezeu. În Hristos, comuniunea fiind restabilită, moartea rămâne ca despărţire a sufletului de trup şi prin aceasta creştinul trăieşte împreună cu ceilalţi oameni teama de durerile ei, dar în mod mai atenuat; iar la cei tari în credinţă, ca de exemplu martirii, ea e copleşită cu totul.
Slăbirea trupului, prin care înaintăm spre moarte, nu e ceva contrar întăririi noastre în Duh şi dispoziţiei noastre de predare lui Dumnezeu. Pentru cei ce au progresat mult în viaţa de credinţă trupul slăbit la maximum devine un transparent al vieţii depline ce aşteaptă pe credincioşi în Hristos.
În starea de acum nu suntem mulţumiţi nici să trăim nici să murim, căci n-avem aici plenitudinea comuniunii cu Hristos, dar câtă vreme suntem în păcat ne e teamă şi să murim, ca din nepregătire să nu rămânem lipsiţi de comuniune cu El. Sf. Antonie se ruga pe patul de moarte lui Dumnezeu să-i mai dea puţin timp de pocăinţă. Pe măsură ce înaintează într-o viaţă curată, în comuniunea cu Hristos prin credinţă, creştinii depăşesc însă nu numai teama de durerile despărţirii sufletului de trup, ci şi teama de ce va urma după aceea.
Înainte de ieşirea sufletului cunoaşterea vieţii de după moarte nu e o cunoaştere deplină a ei; e o cunoaştere sub oarecare văl. Cum este acel „acolo” nu ştim, afară de oarecare licărire a lui prin vălul vieţii noastre în trup (care devine din ce în ce mai diafan pentru sfinţi şi pentru creştinii îmbunătăţiţi).
Nu pentru toţi oamenii moartea are sens pozitiv. Ea rămâne pentru unii un eveniment de spaimă, din care caută să scape prin uitare, sau prin efortul de a crea în ei o stare de indiferenţă.
Foarte mulţi oscilează între aşteptarea morţii cu speranţă sau cu teamă, întrucât nu se hotărăsc total pentru o viaţă după voia lui Dumnezeu, lipsită de ambiguităţile care slăbesc spiritul, ca să câştige o nădejde mai fermă că prin moarte vor trece la viaţa deplină cu El.
Se poate spune că sunt două feluri de morţi: moartea care vine ca o slăbire a fiinţei în spirit şi ca o descompunere a trupului, trăită ca un fapt negativ de pe urma pornirilor spre rău şi a orgoliului care desparte de Dumnezeu; şi moartea ca predare benevolă lui Dumnezeu, şi deci o unire cu El, venită de pe urma exercitării în moarte faţă de pornirile spre rău şi faţă de tendinţa unei vieţi streine de Dumnezeu.
EUTANASIA
Eutanasia constă în a pune capăt vieţii persoanelor handicapate, bolnave, bătrâne sau muribunde, adică a acelor persoane care, potrivit învăţăturii creştine, merită un respect deosebit.
Fie că se săvârşeşte printr-o acţiune directă, fie printr-o omisiune prin care se provoacă moartea, este crimă, chiar dacă e comisă din compătimire, în scopul de a suprima durerea.
Chiar dacă moartea este iminentă, bolnavului trebuie să i se acorde îngrijire datorată în mod obişnuit unei persoane bolnave.
Întrucât pentru creştin moartea este actul suprem al vieţii, muribundul trebuie ajutat să trăiască în mod conştient acest moment al trecerii la cele veşnice. Dacă însă durerile sunt foarte mari, insuportabile, i se pot administra analgezice pentru alinarea durerilor.
SINUCIDEREA
Fiind administratorii şi nu proprietarii vieţii, nimeni nu poate dispune după bunul plac de propria-i viaţă. Sinucigaşul păcătuieşte nu numai împotriva lui Dumnezeu, stăpânul absolut al vieţii, ci şi împotriva aproapelui. Sinuciderea este un act de egoism, întrucât este o fugă din faţa unor dificultăţi.
Tulburările psihice, angoasa sau teama puternică pot diminua responsabilitatea sinucigaşului. Dacă pot fi cazuri patologice excepţionale, e greşit să se afirme că toate sinuciderile sunt inconştiente sau involuntare. Sinuciderea este vinovată nu numai în momentul comiterii actului, ci şi în cauza care duce la act (lipsa de preocupare pentru educarea şi dominarea pasiunilor, pentru echilibru sufletesc).
Este şi o sinucidere indirectă: cel care îşi distruge viaţa de dragul banilor, a succesului, a sportului, a netratării bolilor sau întreruperii tratamentului.
EROISMUL
Eroismul este punerea vieţii în scopul binelui celorlalţi. Este urmarea Mântuitorului Iisus Hristos care s-a jertfit pentru mântuirea oamenilor. Cazuri de eroism sunt multe: a luptătorului pentru patria sa, a savantului care îşi riscă viaţa pentru o cauză ştiinţifică în folosul omenirii, a medicului care îşi dă viaţa îngrijind bolnavi atinşi de boli contagioase, a celui care se sacrifică pentru a salva viaţa altuia, a misionarului care îşi sacrifică viaţa pentru mântuirea sufletelor.