Săvârşitorul cununiei este arhiereul sau preotul. Vechile Pravile opreau pe arhierei şi pe preoţii-călugări (ieromonahi) să oficieze nunta, ca unii care, fiind monahi, s-au lepădat de cele „lumeşti”.
Prin preot vine în faţa celor ce se căsătoresc şi în mijlocul lor în mod invizibil Însuşi Hristos, Care pecetluieşte căsătoria celor doi şi îi inserează ca celulă vie a Bisericii.

Naşii

Ca şi la Taina Sfântului Botez, tinerii sau mirii, care urmează a se cununa, sunt însoţiţi de naşi (nuni). Naşii asistă pe finii lor atât la logodnă, cât şi la cununie şi participă activ, îndeplinind împreună cu preotul anumite gesturi sau acte liturgice, între care punerea inelelor în degetele mirilor, la logodnă, şi punerea şi luarea cununiilor de pe capetele mirilor, la cununie. De asemenea, ei ţin lumânările de o parte şi de alta a mirilor, naşii angajându-se să le fie nu doar garanţi ai seriozităţii ci şi călăuzitori pe drumul vieţii de familie pe care cei doi tineri îl încep.

Ei nu sunt simpli asistenţi aşa cum sunt ceilalţi nuntaşi, ci ei sunt sau devin din acel moment părinţii sufleteşti sau spirituali ai finilor.

Tradiţia bisericească cere ca naşii să îndeplinească anumite condiţii, în primul rând, ei trebuie să fie ortodocşi şi căsătoriţi religios.

În al doilea rând, este bine ca naşii să fie mai în vârstă decât mirii, pentru a avea mai multă autoritate în faţa lor şi mai multă experienţă de viaţă, din care să împărtăşească şi viitorilor soţi. De aceea, obiceiul ca naşii de botez să fie şi de cununie este foarte bun.

Cât priveşte persoanele care pot să îndeplinească calitatea de naşi, acestea pot fi şi rude apropiate: fraţi, surori, veri şi cumnaţi. Părinţii nu pot fi naşii propriilor lor copii.

În al treilea rând, naşii trebuie să aibă viaţă morală exemplară. Finii văd în tot ceea ce fac naşii un exemplu de urmat.

Obiceiul practicat în Moldova şi mai ales în Bucovina, ca la cununie să fie mai multe perechi de naşi, nu este recomandat.

Un obicei care trebuie reactualizat este cel care prevede datoria de a săruta mâna naşilor atât în momentul săvârşirii Cununiei, cât şi în viaţa civilă. Dacă luăm în serios această instituţie a năşiei şi-i dăm greutatea pe care Biserica i-o dă dintotdeauna, şi dacă socotim pe naşi ca pe părinţii spirituali, atunci semnul văzut al respectului faţă de ei este sărutarea mâinii. Dintr-un modernism exagerat şi rău înţeles s-a renunţat la un străvechi şi frumos obicei românesc, care trebuie adus în actualitate

MIRII. CAZURI SPECIALE: CĂSĂTORIA MIXTĂ, CĂSĂTORIA A DOUA ŞI A TREIA, RECĂSĂTORIREA SOŢILOR DIVORŢAŢI, CUNUNIA CELOR CARE AU TRĂIT ÎN CONCUBINAJ

Primitorii tainei sunt doi credincioşi ai Bisericii, de sex diferit, necăsătoriţi, care îndeplinesc condiţiile încheierii căsătoriei.

Căsătoriile mixte (între creştini şi necreştini sau între ortodocşi şi neortodocşi,, catolici şi protestanţi).

Biserica a privit cu rezerve acest fel de căsătorii, şi aceasta pe baza celor afirmate de Sf. Ap. Pavel: „Nu vă înjugaţi la jug străin, cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (II Cor. 6, 14). El admitea în cazul în care într-o căsnicie de neortodocşi, căsătoriţi legitim, unul din soţi se convertea la Ortodoxie, iar celălalt rămânea mai departe în credinţa (confesiunea sau secta) lui, soţul convertit putea păstra mai departe legătura căsătoriei (dacă celălalt consimţea), zicând că bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi invers (l Cor. VII, 12 ş.u.).

Legea bisericească a interzis căsătoriile creştinilor ortodocşi cu necreştinii şi cu ereticii de tot felul, ca şi cu schismaticii. Mai mult ea a obligat ca cei de alte confesiuni, înainte de căsătorie să treacă la Ortodoxie iar copii din aceste căsătorii  să fie botezaţi şi educaţi în dreapta credinţă.

Din punct de vedere doctrinar preotul ar putea săvârşi cununia unui creştin ortodox cu o creştină care aparţine unei confesiuni creştine (sau soţie ortodoxă cu un creştin de altă confesiune) în cadrul căreia se săvârşeşte valid Taina Sfântului Botez, care creează starea harică necesară primirii celorlalte Taine. Pentru bunul mers al vieţii bisericeşti, legislaţia trebuie respectată, episcopul locului fiind cel ce poate da dispensă.

Căsătoria a doua (sau a treia)

Căsătoria îşi pierde fiinţa legală, în mod normal, decât prin deces.

O căsătorie desfăcută prin divorţ civil continuă să rămână valabilă din punct de vedere haric, pentru că ,,ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă” (Matei XIX, 6).. Pentru a fi socotită desfăcută şi din punct de vedere religios, s-a instituit aşa-numituI ,,divorţ” religios sau bisericesc, care are la bază hotărârea ierarhului locului, în baza cererii prezentate de cei în cauză, în urma declarării divorţului civil. Pronunţarea divorţului bisericesc are deci menirea de a separa şi din punct de vedere haric pe cei doi foşti soţi, chiar dacă el nu este un act sacramental sau o rânduială expresă de slujbă. Prin actul care se întocmeşte pentru declararea divorţului bisericesc, semnat de episcop, căsătoria religioasă se declară desfăcută.

Desfacerea ei prin divorţ dă posibilitatea celor divorţaţi să se recăsătorească. Cununia a doua şi a treia se face, în mod normal, pe baza actului de divorţ religios. A patra cununie este interzisă şi considerată fărădelege. Trebuie menţionat că Biserica, în principiu este împotriva divorţului, nu a facilitat şi nu înţelege să încurajeze divorţurile, care în unele epoci reprezintă un adevărat flagel social, subminând viaţa comună şi cea religioasă a oamenilor.

Rânduiala obişnuită a cununiei (prima nuntă) se face de obicei şi atunci când unul dintre miri (indiferent care) a mai fost căsătorit. Când însă amândoi mirii au mai fost căsătoriţi, li se face Cununia după o rânduială deosebită, întocmită pentru asemenea cazuri, adică a doua nuntă.

Rânduiala nunţii a doua reflectă vechea disciplină a asprimii cu care erau privite odinioară asemenea căsătorii, precum şi concepţia că, de fapt, numai prima nuntă este socotită ca o taină adevărată şi deplină.

Rânduiala nunţii a doua se face neschimbată şi la nunta a treia.

Recăsătorirea soţilor divorţaţi

Divorţul religios aduce după sine posibilitatea ca persoanele în cauză să se poată recăsători cu alte persoane sau între ele.

Deci, dacă se recăsătoresc fără să fi avut declarat divorţul religios, atunci nu li se mai administrează slujba cununiei. Sfinţenia vieţii de familie se recapătă, în cazul acesta, prin Taina Sfintei Spovedanii şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Înaintea Lui Dumnezeu şi a Bisericii, soţii despărţiţi numai prin divorţ civil sunt consideraţi a fi în unitatea pe care o creează cununia.

Dacă au avut desfăcută cununia prin act de despărţire religios, trebuie să se cunune din nou.

Cununia persoanelor care au trăit vreme îndelungată necununate

Din teamă, neştiinţă sau din descon­siderarea rânduielilor bisericeşti, multe perechi au rămas necununate la biserică.

De aceea, înainte de oficierea unor astfel de cununii, este necesară mai întâi săvârşirea Tainei Sfintei Spovedanii pentru cei doi parteneri, fiindcă timpul trăit împreună, fără cununie religioasă, este o perioadă de desfrânare. Dacă la spovedanie duhovnicul constată săvârşirea unor păcate grele, atunci trebuie să se dea şi canonul pe măsura păcatelor şi eventuala oprire sau amânare de la Sfânta Împărtăşanie, şi numai după aceea să se oficieze Taina Sfintei Cununii.

În al doilea rând, ar fi necesar să se facă măcar o sumară catehizare a celor doi soţi, privitor la credinţa creştină ortodoxă în general şi la Taina Sfintei Cununii în spe­cial, cu atât mai mult, cu cât cei doi au trăit departe de învăţătura şi rânduielile bisericeşti. Ei trebuie să ştie de ce este necesară această cununie religioasă, ce efecte, ce drepturi şi obligaţii aduce după sine în cadrul familiei şi al obştii creştineşti. A săvârşi Taina Cununiei numai fiindcă aşa e obiceiul sau fiindcă familia doreşte, fără a şti ce se petrece în acel moment cu cei doi miri, înseamnă a dispreţui total o lucrare aşa de importantă în viaţa credincioşilor. Pe de altă parte, trebuie să amintim aici că în Biserică nu este suficientă numai oficierea slujbei de către slujitori, ci şi participarea, credinţa şi voinţa primitorului, slujba nu îşi atinge adevăratul scop prin simpla ei oficiere, ca un act mecanic care se desfăşoară de la sine.

NUNTAŞII. BUCURIA NUNŢII. 

Cununia religioasă uneşte în locaşul de cult pe toţi cei care vor să fie părtaşi la rugăciune, implorând, împreună cu preotul slujitor, ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu asupra celor doi tineri. Cununia devine în felul acesta una din Tainele sau lucrările Bisericii în care participarea credincioşilor capătă aspectul unei implicări directe şi active la săvârşirea ei. Pe lângă bucurie, ei cântă şi urmăresc cu atenţie desfăşurarea slujbei.

Ceea ce caracterizează evenimentul nunţii este sentimentul de bucurie. În primul rând, bucuria este trăită de cei doi tineri care se căsătoresc, pentru că îşi văd realizată dorinţa de a-şi împărtăşi dragostea care i-a unit, în vederea naşterii de prunci şi a ajutorului reciproc.

Cu aceeaşi intensitate trăiesc şi părinţii celor doi tineri soţi bucuria evenimentului, pentru că, în tradiţia şi concepţia sănătoasă a poporului nostru, copiii sunt consideraţi realizaţi numai în cadrul căsătoriei. Nu mai puţin se bucură naşii, care devin, din momentul căsătoriei, părinţii spirituali ai tinerilor soţi, împărtăşind cu ei bucuriile şi încercările vieţii şi angajându-se să-i sfătuiască sau să-i călăuzească în viaţă numai spre săvârşirea binelui.

O căsătorie însă nu rămâne numai la nivelul câtorva persoane sau familii, ci un asemenea eveniment devine prilej de bucurie pentru comunitatea mai largă creştină. Căsătoria reuşeşte să unească un număr mare de familii şi persoane – rude, prieteni, cunoştinţe, vecini – care împărtăşesc cu familiile celor doi tineri bucuria momentului sărbătorit.

Ea este urmată de petrecerea de familie prin care se marchează, sub aspect social şi dacă vrem chiar spiritual, evenimentul căsătoriei.

Nunta, ca eveniment de familie, a fost o realitate în viaţa oamenilor şi a popoarelor. Nu există loc pe pământ în care bucuria pentru întemeierea unei noi familii să nu fie sărbătorită, pe lângă ceremonia religioasă, şi printr-o masă de familie, aşa cum, de altfel, se sărbătoresc şi celelalte două evenimente de maximă importanţă din viaţa omului: naşterea fizică şi spirituală, prin Botez, şi moartea. Ele sunt, de fapt, o prelungire a spiritului comunitar, pe care credincioşii îl simt şi-l trăiesc în biserică şi în societate sau în comunitate.

Despre participarea la o astfel de masă de nuntă ne aminteşte chiar Sfânta Scriptură a Noului Testament. Este vorba de celebra nuntă din Cana Galileii, care a devenit aşa de cunoscută tocmai fiindcă la ea au luat parte, ca invitaţi, Mân­tuitorul Iisus Hristos cu Sfânta Sa Maică şi cu ucenicii Săi şi         mai ales pentru faptul că aici Mântuitorul a săvârşit prima Sa minune, una din cele mai impresionante, transformând apa în vin, arătându-şi slava sau dumnezeirea Sa (Ioan 2, 1- 11). Mântuitorul Hristos a participat la această nuntă împreună cu Sfânta Fecioară şi cu ucenicii pentru două motive.

Nunta din Cana Galileii a putut fi luată ca model pentru creştini, peste veacuri, de a participa alături de tinerii căsătoriţi şi familiile lor, la masa de nuntă. Această masă a avut totdeauna caracterul ei sărbătoresc şi sobru, fiind în acelaşi timp şi prilej de desfătare sufletească. Nimic mai firesc, deci, ca şi astăzi creştinii să ia parte la o asemenea masă Cât priveşte cântecul şi jocul, nu sunt lucruri de condamnat, căci ele fac parte din tradiţia, cultura şi spiritualitatea neamului nostru.

Respectând caracterul jubiliar al căsătoriei, păstrând măsura în toate şi continuând o tradiţie curată şi sfântă de familie românească, creştinii pot participa la masa de nuntă. Nunta este un prilej de bucurie şi de comuniune sufletească şi nicidecum de destrăbălare.

Să nu uităm că însuşi Mântuitorul a luat parte la o asemenea bucurie sufletească, unde a fost chemat cu mama şi ucenicii Săi şi că a transformat apa în vin, pentru că acesta se terminase. El nu a interzis nici atunci şi nici altă dată consumarea de vin, iar rânduielile noastre bisericeşti, canonice şi liturgice nu cuprind asemenea restricţii.