Taina nunţii este actul sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică.

Aşadar, Cununia sau slujba nunţii este serviciul divin prin care Biserica binecuvintează şi consfinţeşte căsătoria, adică legătura dintre bărbat şi femeie, ridicând-o la rangul de taină.

Căsătoria ca legătură naturală între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul că numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. Nici Dumnezeu nu e o singură persoană. De aceea nici omul n-ar fi chipul lui Dumnezeu, dacă ar fi o monadă închisă. Omul este o unitate completă; unitatea sa de om se realizează în dualitatea personală nu uniformă, ci complementară de bărbat şi femeie „Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Lui, bărbat şi femeie i-a făcut pe ei” (Gen. 1, 27). „Vorbind de doi, Dumnezeu vorbeşte de unul singur”, notează Sfântul Ioan Gură de Aur”. Iar Sfântul Chiril din Alexandria spune: “Dumnezeu a creat coexistenţa”.

Omul e bipolar în sine însuşi. Deşi fiecare e la fel de om, integritatea umană şi-o trăiesc numai împreună, în completare reciprocă.

Hristos întăreşte legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă, din ordinea naturii, în ordinea harului, învăluind-o, prin participarea Sa la nunta de la Cana, în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârşind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus de fire, şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin harul Său, El vrea să arate că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întărirea şi înălţarea căsătoriei.

El afirmă apoi direct trebuinţa revenirii căsătoriei la unitatea şi indisolubilitatea ei de la început. La întrebarea fariseilor, de ce Moise a permis părăsirea femeii, El răspunde: „Fiindcă Moise, după învârtoşarea inimii voastre, v-a dat vouă voie să vă lăsaţi femeile voastre, dar la început n-a fost aşa. Ci Eu vă zic vouă: Oricine va lăsa pe femeia sa — nu pentru desfrânare — şi se va însura cu alta, preacurveşte, şi cine s-a însurat cu cea lăsată, preacurveşte” (Mt. 19, 8-9). „Oare n-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început, bărbat şi femeie i-a făcut? … Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei. 19, 4-6).

Pentru a fi o unire desăvârşită, căsătoria cere o iubire desăvârşită. De aceea ea trebuie să fie indisolubilă. Bărbatul are, în mod deplin, în unirea desăvârşită cu o femeie tot ce-l completează esenţial; şi femeia la fel.

Cei doi se iubesc pentru că se completează, pentru că nu sunt uniformi. Iubirea nu se naşte între două suflete care sună la fel, ci care sună „armonic”. Iubirea este un schimb de fiinţă, o întregire reciprocă. Iubirea îmbogăţeşte pe fiecare pentru că primeşte şi dăruieşte la nesfârşit.

Căsătoria e în acelaşi timp dragoste şi ajutor, bucurie de celălalt şi răbdare a lui. Pentru toate acestea se dă celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneşte uimirea în faţa tainei celuilalt şi răbdarea neputinţelor lui, şi ajutorarea lui în ele. În iubire, amândoi devin tari.

Deci unitatea aceasta indisolubilă, alcătuită din bărbat şi femeie, fiind o unitate în planul uman, nu e atât o unitate organică, fiziologică, ci o unitate prin iubire. Ea se bazează pe iubirea între două existenţe umane ce se completează nu numai pe planul trupesc, ci şi pe cel spiritual. Pentru aceasta ea primeşte în Biserică un har. Ca atare, el nu trebuie primit pasiv, ci dezvoltat activ de cei doi. Astfel indisolubili­tatea implicată în fire şi refăcută prin har e şi o operă a voinţei celor doi.

Căsătoria începe cu o iubire în care se sintetizează atracţia trupească şi cea spirituală, cu o iubire în care fiecare preţuieşte taina celuilalt şi afirmă în iubirea sa disponibilităţi nelimitate de al respecta ca persoană, de a accep­ta toate jertfele şi ostenelile pentru el.

Un rol important în spiritualizarea treptată a legăturii dintre cei doi îl are exerciţiul şi creşterea responsabilităţii unuia pentru altul. Responsabilitatea se manifestă în fapte în mijlocul familiei, dar şi al societăţii, căci familia proprie nu poate fi slujită fără împlinirea unor îndatoriri în societate. Harul dat celor căsătoriţi are astfel efecte în societate şi în Biserică. O familie sănătoasă e o celulă sănătoasă a edificiului Bisericii şi a societăţii. Acesta este motivul pentru care ea interesează toată Biserica, şi prin Biserică întreaga lume.

Taina unirii indisolubile între un bărbat şi o femeie, ca unitate care se spiritualizează într-o tot mai adâncă comuniune, este taină în Hristos. Unirea lor în Hristos este  Biserică mică, după cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur, sau o parte a Bisericii.

Femeia este omul cel mai apropiat de bărbatul ei, şi, viceversa. Bărbatul are în femeie umanitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el. Şi viceversa. Când femeia i-a ajuns bărbatului o umanitate intimă şi curată prin copleşirea dragostei trupeşti de către cea spirituală, el poate privi cu ochi curaţi orice femeie, şi femeia, orice bărbat. Căsătoria este astfel un drum spre spiritualizarea celor doi soţi, nu numai în relaţia unuia faţă de altul, ci şi în toate relaţiile cu ceilalţi oameni.

Un mijloc important care ajută pe cei doi soţi să înainteze spre o unire sufletească tot mai adâncă este naşterea şi creşterea de prunci. Actele de unire trupească se îmbibă prin asumarea responsabilităţii de un element spiritul şi mai accentuat. În felul acesta, în faza întâi a căsătoriei un mare rol în transfigurarea legăturii trupeşti, care deţine un rol mai mare în unirea dintre soţi, îl are asumarea răspunderii naşterii de prunci, ca în partea a doua această legătură să fie în mare măsură depăşită în fiinţa ei de unirea spirituală în care cei doi au progresat.  Copiii sporesc în mod esenţial comuniunea dintre soţi, prin responsabilitatea comună, în care ei se unesc, deci adâncesc esenţa căsătoriei, care fără copii se sărăceşte de substanţa spirituală interioară. Soţii devin în acest caz de cele mai multe ori o unitate egoistă în doi, poate de un egoism mai accentuat decât cel de unul singur, pentru că un soţ are în celălalt aproape tot ce-i necesar pentru a se satisface în ordinea material-trupească şi pentru a nu suferi de singurătate atât de mult ca cel închis în egoismul de unul singur.

Prin copii soţii depăşesc acest egoism, deschizându-se spre alţii. Prin copii se deschid mai mult spre societate în general, de care au nevoie pentru creşterea copiilor, pentru încadrarea lor în societate. Prin ei întră în relaţii mai bogate cu socie­tatea. Familia promovează coeziunea socială, bisericească, nu indivizii. Celula familiei, deşi nu se dizolvă în organismul bisericesc sau social, trebuie să fie într-o comunicare cu, celelalte celule prin „sângele” comun al lor, prin copii.

Marele păcat al familiei de azi este autoadorarea familiei, refuzul de a vedea căsătoria ca orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu. Familia nu mai este spre slava lui Dumnezeu; ea a început să nu mai fie o intrare sacramentală în prezenţa Lui, o intrare „împreună” în comunitatea semenilor şi a Bisericii (nu mai sunt doi, ci „una”). O căsătorie creştină se încheie între două persoane, iar fidelitatea comună a celor doi faţă de al treilea — Dumnezeu —îi păstrează pe aceştia într-o adevărată unitate între ei şi cu Dumnezeu. Propriu-zis Hristos este cel care săvârşeşte Taina căsătoriei, dar o săvârşeşte unindu-i pe cei doi în Sine şi ca atare El rămâne permanent ca mijloc de unitate între ei. Dacă ei se despart de El, se slăbeşte şi unitatea între ei.

EXPLICAREA RÂNDUIELII NUNŢII.

Logodna.

Actul principal din slujba logodnei e punerea şi schimbarea inelelor. Întrebuinţarea inelelor la logodnă e obicei străvechi, pe care Biserica creştină l-a preluat şi l-a consfinţit, prin încadrarea lui în slujba bisericească. Inelele, care sunt cercuri închise, fără început şi fără sfârşit, sunt simbol al puterii şi încrederii care se acordă cuiva, precum se vede din textul rugăciunilor pe care le citeşte preotul pentru binecuvântarea logodnicilor la punerea ine­lelor; în ritualul creştin al logodnei ele primesc simbolul iubirii nesfârşite şi al fidelităţii reciproce pe care şi-au jurat-o logodnicii unul faţă de altul.

Logodna se pecetluieşte prin  inelul făgăduinţei dumnezeieşti.

După rânduiala răsăriteană Dumnezeu prin preot săvârşeşte logodna, precum şi cununia. De aceea el pune inelele în mâna dreaptă, după ce i-a însemnat cu ele în semnul crucii. La fiecare se aminteşte şi numele celuilalt şi cu fiecare inel e însemnat la frunte fiecare din ei, ca să se arate că prin inele ei sunt legaţi  unul de altul pe toată viaţa în numele Sfintei Treimi, ţinându-se seama şi de semnificaţiile puterii spirituale a crucii pentru întărirea unităţii lor. Schimbarea inelelor (de la mâna dreaptă la cea stângă) o face naşii, garanţi ai însuşirii şi „păstrării” binecuvântării logodnei.

Influenţa apuseană a făcut ca în unele locuri preotul să pună inelele astfel încât schimbarea acestora să fie de fapt o „dăruire” reciprocă a inelului de logodnă (băiatul pune inelul fetei, iar fata băiatului).

Lumânările aprinse arată că vor umbla în lumina lui Hristos şi a voii Lui; semnifică lumina care-i călăuzeşte pe  calea cea adevărată, pe care trebuie să meargă viitorii soţi. Lumina lor aminteşte ceea ce a fost la început: „Să fie lumină”.

Cununia

Rânduiala răsăriteană a cununiei subliniază libertatea şi egalitatea soţilor în dăruirea lor reciprocă. Este suprimată imaginea apuseană a „vălului” care acoperă faţa ca semn al feminităţii, al smereniei şi al supunerii.

Momentul principal din slujba Cununiei, acela în care se săvârşeşte consfinţirea legăturii dintre bărbat şi femeie, este atunci când preotul rosteşte cuvintele din a treia rugăciune de binecuvântare a mirilor: „Însuţi, şi acum, Stăpâne, trimite mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău X, cu roaba Ta X…” etc. (cuvinte care sunt socotite ca o epicleză a slujbei Cununiei, echivalentă celei din rugăciunea pentru sfinţirea apei din slujba botezului). Semnul văzut al sfinţirii nevăzute a acestei legături este unirea mâinii drepte a bărbatului cu dreapta femeii, de către preot, iar actul ritual care simbolizează şi pecetluieşte săvârşirea tainei este punerea cununiilor pe capetele mirilor.

Atingând cu fiecare cunună fruntea fiecăruia dintre cei doi şi amintind pe amândoi la aşezarea cununii fiecăruia, arată că cununa fiecăruia este într-un fel şi a celuilalt; fiecare îşi poartă cununa sa întrucât este unit cu celălalt, întrucât ea e unită cu a celuilalt. În iubirea dintre ei stă cununa şi mărirea fiecăruia.

Cununa este semnul măririi, al cinstei şi demnităţii. Ea este semnul unei seriozităţi, al unei maturităţi şi al unei răspunderi ce se încredinţează cuiva pentru apărarea, ocrotirea şi călăuzirea celorlalţi. Prin încoronare se arată că cei doi au ieşit de sub grija părinţilor, au primit răspunderea pentru propria lor viaţă, a unuia pentru altul, răspunderea comună pentru familia lor şi pentru viitorii lor copii. Dacă omul a fost adus la existenţă de Dumnezeu ca „împărat al creaţiei”. El îşi realizează această demnitate în mod special şi concret prin asumarea responsabilităţilor legate de viaţa de familie, în care sunt implicate şi responsabilităţi pentru viaţa socială şi pentru viaţa lumii în general.

Mărirea ce o dă cununa este împreunată şi cu suportarea unei asceze, a unei înfrânări şi răbdări şi cu împlinirea plină de eforturi a unor responsabilităţi. De aceea se face cu cununa semnul crucii pe faţa celor pa al căror cap e aşezată.

Apostolul de la cununie este luat din epistola Sfântului Apostol Pavel către Efeseni (V, 20—33), în care acesta compară nunta cu legătura sfântă şi indisolubilă dintre Hristos şi Biserică, îndemnând pe viitorii soţi să se iubească între ei cu aceeaşi dragoste neţărmurită şi sfântă.

Evanghelia e formată din pericopa în care se istoriseşte minunea săvârşită de Mântuitorul la nunta din Cana Galileii, la care E1 a luat parte cu Sfânta Sa Maică (Ioan 11, 1—11).

Paharul cu vin, pe care preotul îl binecuvintează şi din care apoi gustă mirii, e numit în Molitfelnic paharul comun sau de obşte. Este „cupa comună” din care gustă, arătând viaţa comună a viitorilor soţi, de care se vor împărtăşi împreună, având parte de aceleaşi necazuri şi aceleaşi bucurii.  Acelaşi lucru vrea să arate şi bucata de pâine (cozonac sau pişcot), din care se dă acum miri1or să guste, asociată cu paharul de obşte. Atât paharul, cât şi pâinea, ne aduc însă aminte şi de împărtăşirea mirilor, care avea odinioară loc în acest moment al slujbei, deoarece cununia se săvârşea de regulă îndată după Sfânta Liturghie, când mirii se şi împărtăşeau. De aceea se cântă acum: „Paharul mântuirii…” (Psalmi. CXV, 4), cântare întrebuinţată în timpul împărtăşirii credincioşilor.

Înconjurarea mesei de către alaiul de nuntă format din slujitori, miri şi naşi, de trei ori, exprimă drumul vieţii conjugale care nu mai este un simplu itinerariu; el e plasat pe axa eternităţii; de acum mersul lor comun este asemenea  axei nemişcate a unei roţi care se învârteşte, a mişcării stabile a sufletelor în Dumnezeu. Nimic nu va întrerupe iubirea şi fidelitatea lor, nimic nu se va intercala în ea, nimic nu o va scoate din statornicia ei. Este drumul de transfigurare a vieţii lor comune, de intrare împreună în Împărăţia lui Dumnezeu.

În timpul acestui drum, se cântă imnul de bucurie al lui Isaia pentru zămislirea Fiului lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei. Acum s-a pus temeiul unor noi oameni, chipuri ale lui Hristos cel întrupat. Cei ce se vor naşte din această căsătorie vor fi şi ei membri ai Împărăţiei eterne a lui Dumnezeu. În timpul înconjurării se mai cere sfinţilor mucenici ca prin rugăciunile lor să se mântuiască sufletele celor ce se cunună, printr-o răbdare care imită răbdarea lor. Bucuria naşterii de prunci, bucuria  iubirii între soţi nu e lipsită de înfrânări, de suportări de dureri şi de strădanii.

Formulele : „Mărit să fii, mire, ca Avraam…” şi „Iar tu, mireasă, mărită să fii ca Sarra…”, pe care preotul le rosteşte la depunerea cununiilor, sunt formulele de felicitare  rituală a mirilor, de către  Biserică, prin glasul preotului.