OMUL – FIINŢĂ NEMURITOARE

Omul, fiind o lucrare a mâinilor lui Dumnezeu, hărăzit a fi martorul gloriei şi puterii Creatorului său, nu poate fi o fiinţă muritoare nici prin suflet şi nici prin trup. Dumnezeu n-a creat pentru ca lucrarea Sa să fie distrusă. Sufletul şi trupul sunt lucrările lui Dumnezeu şi, prin urmare, sunt nemuritoare. Sufletul, după despărţirea sa de trup, vieţuieşte în lumea spirituală, în timp ce trupul se întoarce în pământ.
Mai mult, El ne-a creat ca pe o u¬nitate indivizibilă, o totalitate integrală ce îmbrăţişează şi trupul şi sufletul. Spiritul este trupul viu văzut dinlăuntru şi trupul este manifestarea dinafară a spiritului viu, ambele fiind cu adevărat una.
Sufletul a fost creat pentru viaţa veşnică, pentru ca să poată locui în locuinţa de lumină care este Hristos, sau pentru ca Hristos să locuiască în el. Dar chiar dacă el rămâne gol de Hristos, el tot există în veci, ca să ştie pentru ce mare vrednicie a fost zidit şi să rămână veşnic într-un regret pentru lipsirea de ea, deci să rămână într-o suferinţă veşnică pentru despărţirea de Dumnezeu, în Care se afla, sau Care Se afla în el. Dumnezeu a înzestrat sufletul cu memoria faptelor sale, cu conştiinţa despre sine, pentru ca el să regrete neîntrerupt faptele contrare lui Dumnezeu, pentru ca să ştie totdeauna de dependenţa lui de Dumnezeu, să laude şi să iubească neîntrerupt pe Dumnezeu.
Pentru aceste motive a înzestrat Dumnezeu de la început sufletul cu harul Său, iar după întruparea Fiului Său ca om şi după învierea Lui, Însuşi Acesta se sălăşluieşte în om, sau îl încorporează pe om întru Sine prin Botez.
Omul, aflat între lumea spirituală şi lumea materială, între lumea văzută şi lumea nevăzută, vieţuieşte şi lucrează atât în una, cât şi în cealaltă: prin trupul său aflat pe pământ şi prin spiritul său, în afară de pământ; în cer sau în iad.
Pe pământ, lucrarea sufletului în zborul său către adevăr este întotdeauna împiedicată de felurite greutăţi şi necazuri: „În lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33). Aceasta e soarta omului pe pământ după căderea sa din rai, soartă care a fost dată pentru totdeauna, sortită de Dumnezeu întregii omeniri, în persoana lui Adam, iar Hristos a repetat această sentinţă pentru noul om spiritual. Numai sârguinţa — adică biruinţa asupra piedicilor — este cea care aduce împlinirea dorinţei şi, prin urmare, fericirea. Orice act de virtute — cu toate obstacolele ce împiedică îndeplinirea sa — aduce celui ce-l săvârşeşte o bucurie spirituală şi cerească la care trupul nostru infirm ia parte mai mult sau mai puţin activ, iar omul se simte fericit.
Activitatea vizibilă a omului pe pământ are ca moti¬vaţie lucrarea interioară, spirituală, a sufletului, aşa încât viaţa actuală şi vizibilă a omului este o imagine fidelă a sufletului său şi a însuşirilor acestuia.
Dacă sufletul, după dorinţa Creatorului, este nemuritor, adică dacă el continuă a vieţui dincolo de mormânt — activitatea fiind expresia vieţii —‚ atunci vom fi îndreptăţiţi să spunem că acolo unde este viaţă este activitate şi unde este activitate este viaţă. Prin urmare, sufletul continuă lucrarea dincolo de mormânt. Dar care este această lucrare? Aceeaşi care a fost şi pe pământ. Este manifestarea colectivă şi simultană a tuturor însuşirilor sufletului, iar aceste însuşiri se vor manifesta dincolo de mormânt aşa după cum s-au manifestat pe pământ.
Viaţa sufletului este conştiinţa pe care el o are despre existenţa şi lucrarea sa, şi constă în îndeplinirea îndatoriri1or sale spirituale şi morale. Ceea ce constituie lucrarea conştiinţei este, în fapt, lucrarea diferitelor însuşiri ale suf1etului, adică lucrarea cugetării, dorinţei şi simţirii.
Este adevărat că sufletul, pe această lume, poate părăsi Calea binelui pentru a intra în cea a răului (şi invers), însă el va continua să meargă în eternitate pe aceea pe care se afla când a păşit pragul mormântului.
Trupul, cu toate mădularele sale, ascultă de voinţa sufletului. Aceasta este menirea esenţială şi scopul activităţii sale. Sufletul, fiind invizibil, nu poate acţiona decât cu ajutorul organelor trupului, care, prin ele însele, nu sunt decât nişte instrumente inerte. Ei bine, dacă este aşa, sufletul lipsit de organele trupului ar putea să înceteze a fi ceea ce a fost? Sufletul este cel care dă viaţă trupului, iar nu trupul înviază pe suflet; prin urmare, sufletul n-are nici o nevoie de instrumentele sale exterioare spre a păstra dincolo de mormânt forţele şi însuşirile pe care le-a avut în timpul petrecerii sale pe pământ.
Diferenţa constă numai în aceea că lucrarea sufletului în viaţa viitoare va fi incomparabil mai bună decât a fost pe pământ, iar despre aceasta avem mărturii în înseşi cuvintele lui Iisus Hristos, care ne spune cum, cu toată prăpastia ce-i despărţea, bogatul din fundul iadului l-a văzut şi recunoscut pe Lazăr şi pe Avraam, locuind în rai. Aşadar, lucrarea puterilor sufleteşti în viaţa viitoare va fi mult mai mare şi mai substanţială, mai îmbunătăţită faţă de cea manifestată pe pământ.
Pe pământ, cu ajutorul binoclului, noi vedem obiectele la o mare distanţă, iar cu toate acestea avem limite în vederea noastră, pe care nu le vom putea trece niciodată. Dincolo de mormânt, nici cea mai adâncă prăpastie nu-i va putea împiedica pe drepţi de a-i vedea pe păcătoşi şi pe păcătoşi de a-i vedea pe drepţi. Au existat drepţi care, prin mijlocirea unei vieţi creştineşti sfinte, au ajuns chiar în această lume la o asemenea limpezire a simţurilor lor, încât au atins desăvârşirea primilor oameni înainte de pă¬cat şi au văzut mult mai departe de limitele lumii văzute.

Sfântul Ioan Evanghelistul spune în Apocalipsa că toţi vor vedea pe Domnul, sosind pentru a judeca lumea „orice ochi î1 va vedea” (Apoca¬lipsa 1, 7). Prin urmare, văzând pe Domnul, noi vom ve¬dea, de asemenea, raiul şi gheena cu toţi locuitorii lor: îngerii şi sufletele.
Sfântul Ioan Hrisostom adaugă iarăşi: „Vei fi din nou cu rudenia ta”.
Şi în altă parte spune: „Nu numai că-i vom recunoaş¬te pe cei pe care i-am cunoscut pe această lume, ci îi vom vedea chiar pe aceia care nu s-au înfăţişat niciodată vederii noastre.
Aşadar, cuvântul lui Dumnezeu ne spune că în lumea de dincolo de mormânt suf1etele noastre, fiind în unire şi în comunicare cu Dumnezeu, vor fi de asemenea în unire şi comunicare între ele.
Spre a ne face o oarecare idee despre limbajul fiinţelor spirituale în lumea de dincolo de mormânt, să ne gândim că a vorbi înseamnă a împărtăşi altuia din gânduri1e tale, din dorinţele şi sentimentele proprii sufletului. Noi o facem acum prin intermediul semnelor vizuale şi auditive — literele şi sunetele —‚ şi acestea sunt necesare atât timp cât sufletul locuieşte în trup. În viaţa sfinţilor găsim o mulţime de exemple despre faptul că ei citeau gândurile, dorinţele şi sentimentele altora, fără ca aceştia să le fi dezvăluit în vreun fel. Sfinţii cunoşteau tainele sufletului şi ale inimii şi puteau cunoaşte ideile, sentimentele şi dorinţele semenilor. Dacă încă de pe pământ unele suflete curăţite pot citi gândurile altora, ce ar putea împiedica sufletele drepţilor de a vedea şi a citi gândurile, dorinţele şi sentimentele altora în lumea de dincolo de mormânt? De când trupul spiritualizat, aşa cum erau trupurile lui Adam şi al Evei înainte de greşeală, s-a materializat în urma căderii primilor oameni, comunicarea directă a sufletului nevăzut cu lumea deopotrivă nevăzută a fost ruptă şi, pentru ca un suflet să poată fi înţeles de altul, este nevoie de semnele văzute. După cum închisoarea îi lipseşte pe deţinuţi de comunicarea cu cei care sunt în libertate, tot aşa trupul împiedică sufletul de a comunica direct cu celelalte suflete. Odată scăpat din trupul său, sufletul capătă din nou perfecţiunea simţurilor sale şi nu mai există obstacole care să-l împiedice să vadă şi să citească gândurile, dorinţele şi sentimentele altor suflete a căror schimbare constituie lucrarea interioară a sufletului.
Regăsirea dincolo de mormânt poate fi foarte plăcută dar şi foarte stânjenitoare. Împreună-locuirea veşnică în rai, vederea permanentă a celor pe care îi iubim ne provoacă fericire atât de mare, încât nici o limbă omenească nu ar putea să o descrie. Această fericire o simt cu adevărat creştinii evlavioşi, împreună cu copiii, cu toţi membrii familiei lor, ca răsplată pentru modelul de viaţă virtuoasă, ai cărei susţinători au fost. Ce bucurie cerească va umple sufletele care au lucrat pe pământ cu frică şi iubire pentru Domnul! Şi, în schimb, ce-i aşteaptă dincolo de mormânt pe soţii necredincioşi, copiii lor şi pe membrii familiei lor care au sădit în urmaşii lor necredinţa şi indiferenţa pentru toate lucrurile sfinte? Oare nu plângeri veşnice şi regrete pentru ceea ce este pierdut fără speranţă şi pentru totdeauna, oare nu reproşuri, strigăte de indignare contra celor care au fost autorii pierzaniei acestor ¬nenorociţi, se vor auzi din toate părţile? Necredinţa lor nu poate îndemna pe fii a vieţui în frica de exemplul rău al principalilor membri ai familiilor ¬corupte, şi iată că, dincolo de mormânt, toate blestemele se vor răspândi asupra primilor autori.

MOARTEA – TRECEREA DE LA VIAŢA
TEMPORALĂ LA VIAŢA VEŞNICĂ

Omul a fost creat cu un scop precis: îndumnezeirea pe care n-o avea la început, tot aşa cum nu avea nici o „natură muritoare”. Dacă de la început creatorul l-ar fi făcut nemuritor, atunci, l-ar fi făcut „Dumnezeu”. Dacă l-ar fi făcut muritor, atunci El ar fi fost cauza morţii. Adam era, deci, numai capabil de a fi sau una sau alta. Dacă lua calea nemuririi, el dobândea nemurirea şi devenea „Dumnezeu”. În cazul contrar, era el însuşi autorul propriei sale morţi. Ceea ce Adam a pierdut prin neascultarea sa, Dumnezeu îi redă în marea lui milostivire. Omul a fost creat într-o stare intermediară, nu numai pentru a desăvârşi creaţia văzută, ci pentru a se desăvârşi pe sine însuţi iubindu-L pe Dumnezeu şi pe aproapele. Căderea n-a fost pur şi simplu o pierdere a „dreptăţii originare” şi a bunurilor raiului, ci o deturnare a sa de la scopul lui iniţial.
Dumnezeu nu a făcut moartea. Noi prin aplecările cele rele am atras-o asupra noastră. Fără îndoială, Dumnezeu n-a împiedicat destrămarea: scopul Lui în aceasta a fost să ne apere de o boală nemuritoare. Dumnezeu a îngăduit moartea, separarea trupului de suflet pentru ca răul real, care e separarea de Dumnezeu, să nu devină veşnic.
Aceasta dă adevăratul sens „pedepsei” suferite de Adam pentru călcarea sa, dovedind că şi atunci când creatura sa îşi atrage asupra ei o pedeapsă pentru greşeala ei, Dumnezeu rămâne plin de dragoste faţă de ea. Moartea a devenit puntea de trecere spre o altă existenţă cu totul altfel decât cea de aici, spre existenţa veşnică. Desigur, Dumnezeu este prezent în viaţa noastră cu puterea Lui de viaţă. Şi totuşi viaţa lui Dumnezeu rămâne totdeauna dincolo de moarte. Între viaţa lui Dumnezeu şi viaţa noastră este moartea. Nu se poate merge la Dumnezeu fără a se trece prin moarte.

Este bine să reţinem trei lucruri în legătură cu locul în viaţa noastră şi atitudinea pe care trebuie s-o avem faţă de ea. Mai întâi, moartea este mai aproape de¬cât ne imaginăm noi. Apoi ea este profund nenaturală, potrivnică planului dumnezeiesc dar, în acelaşi timp, şi un dar al lui Dumnezeu. Şi, în sfârşit, este o despărţire care nu este despărţire.
Moartea nu este doar un eveniment îndepărtat, pla¬sat undeva la capătul vieţii ca o concluzie a vieţii pămân¬teşti, ci o realitate foarte prezentă şi permanentă în jurul nostru. Vremea morţii poate fi în fiecare clipă.
De asemenea, tot ce trăieşte este o formă de moarte: tot timpul „murim”. Dar, în această experienţă co¬tidiana a morţii, fiecare moarte este urmată de o nouă naştere; orice moarte este, în acelaşi timp, o formă de viaţă. Viaţa şi moartea nu sunt contrarii, nu se exclud ,reciproc, ci se întrepătrund. Orice existenţă umană este o îmbinare de moarte şi de înviere. Pelerinajul nostru pe pământ este o continuă trecere a morţii spre o nouă viaţă. Între naşterea dintâi şi ultima moarte, drumul întregii noastre existenţe este alcă¬tuit dintr-o serie de mici morţi şi naşteri.
De fiecare dată când adormim, la căderea nopţii, pre¬gustăm din moarte şi de fiecare dată când ne trezim, în dimineaţa următoare suntem de parcă am fi înviat din morţi. Poate şi moartea ultimă va fi o „re-zidire”, o a¬dormire urmată de o trezire. Adormim fără teamă în fie¬care noapte pentru că ştim că ne vom trezi iarăşi a doua zi dimineaţa. De ce n-am avea aceeaşi încredere în ultima adormire? De ce n-am putea crede că ne trezim, făp¬turi noi, în veşnicie?
Puţin diferit, acest model viaţă-moarte apare şi în procesul creşterii noastre. În fiecare etapă trebuie să moară ceva în noi ca să putem trece la etapa următoare. Trecerea de la vârsta sugarului la cea a copilăriei, de la copilărie la adolescenţă, de la adolescenţă la vârsta adul¬tă implică de fiecare dată o moarte lăuntrică ce dă naş-tere la ceva nou.
Dacă a deveni adult este o formă de moarte, tot feluri de a muri sunt şi plecările dintr-un loc sau despărţirile de o persoană iubită. Apoi doliul: pierderea unei fiinţe dragi e o moarte resimţită şi de inima celui rămas. Avem impresia că o parte din noi înşine nu mat este, că ni s-a amputat un membru.
În toate aceste cazuri, vedem că moartea nu are un caracter distrugător, ci unul creator. Din moarte vine învierea. Orice formă de moarte e o naştere la mai multă viaţă. Să nu fie la fel şi pentru moartea de la sfârşitul vieţii noastre pământeşti? Nu este oare cea mai de pe urmă, cea mai formidabilă moarte-înviere dintre cele pe care le-am cunoscut de când ne-am născut? Dacă micile morţi prin care a trebuit să trecem ne-au condus de fiecare dată la o înviere, într-¬un „dincolo”, de ce n-ar fi la fel şi pentru marele moment al morţi, când vine clipa să părăsim această lume?
Pentru creştini, modelul de moarte-înviere, permanent prezent în viaţa noastră, îşi în¬temeiază sensul profund în viaţa, moartea şi învierea Mântuitorului nostru lisus Hristos. Istoria fiecăruia din¬tre noi trebuie înţeleasă în lumina istoriei. Toate micile noastre morţi şi învieri sunt unite, de-a lungul istorie cu moartea şi învierea Sa. Moartea lui Hristos, după Liturghia Sfântului Va¬sile, este o „moarte de-viaţă-dătătoare”. Pe acest temei credem că şi moartea noastră poate fi dătătoare de viaţă. Într-o omilie atribuită Sfântului Ioan Gură de Aur se spune: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbă¬vit pe noi moartea Mântuitorului; înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte; înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă”.
Iată deci, că de-a lungul întregii noastre vieţi, moartea ne este tovarăş de drum ca o experienţă zilnică neîn¬treruptă, mereu repetându-se. Şi totuşi, oricât ne-ar fi de familiară, moartea rămâne profund nefirească. Ea n-a a¬parţinut sfatului celui mai înainte de veci al lui Dumne¬zeu pentru creaţia Sa. Moartea a apărut ca o despărţire nefirească a sufletului de trup, ca urmare a slăbirii comuniunii omului cu Dumnezeu, izvorul puterii şi vieţii, deci ca urmare a păcatului.
Dacă moartea este ceva ce ne aşteaptă pe toţi, nu es¬te pentru aceasta mai puţin profund anormală, mon¬struoasă şi tragică.. Iisus Însuşi a plâns la mormântul prietenului Său Lazăr (Ioan. 26, 38), iar în gradina Ghetsimani a fost cu¬prins de frică în faţa iminentei propriei Sale morţi (Mat. 28.38).). Murim pentru că trăim cu toţii într-o lume căzută, pervertită, dezbinată, nebună, zdrobită. Dar, deşi tragică, moartea este şi o binecuvântare. Cu toate că n-a făcut parte din planul dumnezeiesc, nu este mai puţin un dar al lui Dumnezeu, fiind o expresie a milostivirii şi compătimirii Sale. Pentru noi oamenii, viaţa veşnică în această lume căzută, captivi pentru totdeauna cercului vicios al urâtului şi păcatului, ar fi fost un destin teribil şi insuportabil. Din această cauză Dumnezeu ne-a oferit o scăpare desfăcând unirea dintre suflet şi trup pentru a le recrea, a le reuni la învierea cea de obşte şi a le readu¬ce astfel la plenitudinea vieţii, ca olarul profetului Iere¬mia: „Şi am intrat eu în casa olarului şi iată acesta lucra cu roata şi vasul pe care-l făcea olarul din lut s-a stricat în mâna lui: dar olarul a făcut dintr-însul alt vas, cum a crezut că-i mai bine să-l facă” (Ier. 18.3). Olarul dumneze¬iesc ia în mâinile Sale vasul umanităţii noastre decăzute prin păcat şi-l sparge pentru a-l recrea şi a-i reda slava cea dintâi. Moartea, în acest sens, devine şi instrumentul restaurării noastre. Sau cum cântă Biserica Ortodoxă în slujba înmormântării: „Cel ce cu mâna dintru nefiinţă m-ai zidit şi cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăşi m-ai întors în pământul din care am fost luat, la cel după asemănare mă ridică, cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu-mă.”
„Iată de ce omul se întoarce în ţărână, descompunându-¬se ca un vas de lut, pentru ca odată scăpat de necurăţia pe care o ascunde în sine acum, să fie restaurat prin înviere în starea sa de la început” spune Sfântul Grigorie al Nyssei. Moartea este pentru om un remediu, care-l purifică. De aceea, moartea vine din bunătatea iar nu din mânia lui Dumnezeu, fiind ca o binecuvântare şi nu o pedeapsă. Este o ieşire din impa¬sul în care ne-a adus căderea, o modalitate de lucrare a harului, uşa spre rezidirea noastră, este calea noastră de întoarcere. În ea Hristos ne trece la comuniunea deplină cu Dumnezeu, adică la o treaptă mai înaltă în comuniunea cu El şi, prin aceasta, la treapta plenitudinii vieţii.

Şi, în sfârşit, moartea este o despărţire care nu este despărţire. Şi viii şi morţii formează o singură familie. Şi viii şi morţii, suntem cu toţii în El. Sau, şi mai bine spus, în El trăim cu toţi, nu mai există moarte.
VIAŢA DUPĂ MOARTE. COMUNIUNEA CU CEI MORŢI

Sufletul, trecând în lumea de dincolo de mormânt, păstrează toate însuşirile sale, toate obişnu¬inţele sale, toate manifestările sale şi, fiind nemuritor, continuă dincolo de mormânt lucrarea sa spirituală, ce constă în funcţionarea colectivă a tuturor însuşirilor sale. Prin urmare, dorinţa fiind o însuşire a sufletului, continuă şi ea a se manifesta. Această lucrare a dorinţei are drept scop adevărul, aspiraţia către frumos, către bine, către pace şi bucurie, aspiraţia la dezvoltarea şi perfecţionarea vieţii. Dorinţa de viaţă sau aspiraţia către izvorul vieţii e o însuşire esenţială a sufletului.
Dorinţele pe care sufletul le-a manifestat pe pământ nu-l vor părăsi deloc dincolo de mormânt. Noi dorim, de încă vii, ca ei să se roage lui Dumnezeu pentru noi şi asemenea ca, după moartea noastră, să nu ne uite.
Fiindcă noi dorim aceasta acum, ce va putea să ne împiedice să o dorim dincolo de mormânt? Oare ne va lipsi după moarte această însuşire a sufletului? Ce va deveni ? În parabola bogatului şi a lui Lazăr nu vedem oare diferite dorinţe manifestate de bogat: de a-şi potoli setea, de înştiinţa pe fraţii săi vii de pe pământ? Şi Apostolul Pavel, care fusese deja în rai, murind, nu cere el credincioşilor să se roage pentru el? (Efeseni 6, 18-19). Desigur, şi morţii noştri doresc ca să nu-i uităm, ci să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ei şi să le venim în ajutor, pe cât este în puterea noastră. Ei doresc acest lucru, aşa cum noi dorim ca sfinţii să se roage pentru noi.
Dorind rugăciunile noastre şi mijlocirea noastră înaintea lui Dumnezeu, repausaţii nedesăvârşiţi voiesc, în acela¬şi timp, mântuirea noastră şi îndreptarea vieţii noastre pământeşti; noi înţelegem aceasta din grija pe care o mărturisea bogatul în iad pentru soarta fraţilor săi rămaşi pe pământ. Această dorinţă a repausaţilor, ca noi să ne rugăm pentru ei, reprezintă primul lor raport cu noi. Sfânta Biserică, cunoscând situaţia lor de dincolo de mormânt, ştiind că noi suntem păcătoşi înaintea lui Dumnezeu şi dorind să lucreze într-un chip mai simţitor asupra sufletelor celor vii, se adresează în următorii termeni, cuvinte ce exprimă situaţia repausaţilor dincolo de mormânt: „Rugaţi-vă pentru noi; niciodată rugăciunile voastre nu au fost atât de necesare ca în acest moment, când noi mergem către Judecătorul ce nu cunoaşte nedreptatea; cerem de la toţi şi ne rugăm: rugaţi-vă pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, ca să nu ne arunce după păcatele noastre în 1ocu1 cel de muncă, ci să ne aşeze în locuinţele unde luceşte lumina vieţii, unde nu este întristare, nici suspinare, ci viaţă fără de sfârşit”. Aceasta este trebuinţa comună a tuturor sufletelor adormite şi Biserica ne-o face cunoscută pentru ca noi să avem milă de ele. Ca răsplată pentru simpatia noastră, pentru rugăciunile noastre, repausaţii ne trimit binecuvântarea lor din cealaltă lume iubindu-ne cu adevărat; ei se îngrijesc de noi şi se tem să nu ne pierdem credinţa şi iubirea.
Noi suntem mulţumiţi când vedem că se îndeplinesc dorinţele noastre. Tot aşa şi repausaţii, murind, ei însărcinează pe unul dintre cei ce rămân pe pământ să îndeplinească voinţa lor. Astfel, repausatul lucrează prin mijlocirea celui viu în acelaşi chip în care cel mai în vârstă lucrează asupra celui mai tânăr, stăpânul asupra servitorului, bolnavul prin cel sănătos, absentul (repausatul) prin cel ce rămâne.

Cei ce s-au dus înainte de noi la viaţa viitoare, se interesează de soarta noastră şi ne aşteaptă în locuinţele lor. Părinţii noştri, mamele noastre, fraţii noştri, surorile noastre, soţii şi soţiile noastre, prietenii noştri care gustă fericirea în lumea de dincolo de mormânt ne aşteaptă acolo, căci ei doresc să ne revadă. Ce mulţime de suflete ne aşteaptă acolo sus! Noi nu suntem decât călători. Cât ne-am dori şi noi să ajungem la patria noastră, să atingem ţelul călătoriei noastre şi să ne odihnim într-un loc unde ne aşteaptă toţi cei ce s-au dus înaintea noastră! (vezi Sfântul Ciprian — „Despre nemurirea omului”). Şi noi, de asemenea, ne vom întâlni cu ei mai curând sau mai târziu şi vom fi cu ei faţă către faţă, veşnici, după cuvintele Apostolului Pavel: „Şi aşa pururea cu Domnul vom fi” (I Tesaloniceni 4, 17) — prin urmare cu toţi acei ce s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu.
Bogatul a recunoscut pe Avraam pe care nu-1 văzuse niciodată mai înainte. Deci, după ce sufletul este despărţit de trup, simţurile sale păstrează sensibilitatea lor originară şi acţiunea lor se lărgeşte. Locuitorii raiului văd şi cunosc pe locuitorii iadului şi ai pământului şi, de asemenea, locuitorii iadului văd şi cunosc pe locuitorii raiului şi ai pământu1ui. Dacă bogatul nu ar fi văzut şi nu ar fi cunoscut viaţa fraţilor săi de pe pământ, el nu s-ar fi rugat ca să fie trimis Lazăr la ei. Aceasta înseamnă că repausaţii, oriunde s-ar afla ei, în rai sau în iad, cunosc starea noastră, văd şi aud, ştiu toată viaţa noastră, iar cugetările şi sentimentele noastre secrete nu vor mai fi mult timp o taină pentru ei. Ochiul interior al sufletului va servi la această cunoaştere intimă a altora.

De credem cu adevărat că suntem în comuniune permanentă şi neîntreruptă cu cei morţi trebuie să avem grijă să vorbim pe cât posibil, la prezent şi nu la trecut despre ei. Să nu spunem: „mi-era drag”, „eram fericiţi împreună”. Să folosim aceleaşi cuvinte pe care le-am fi folosit dacă era viu şi prezent în faţa noastră.
RUGĂCIUNEA PENTRU CEI MORŢI

Conştiinţa Bisericii socoteşte că există o gradaţie atât de continuă de la treptele cele mai înalte ale drepţilor până la cele mai de jos şi de aici la cei păcătoşi, încât unii din cei declaraţi la judecata particulară drepţi, dar în măsură mai redusă, şi aflaţi în rai, nu sunt prea radical deosebiţi de cei ce au în ei petele păcatelor în grade mai mici şi au fost lăsaţi în iad, deşi Biserica ţine la despărţirea între rai şi iad. Aceasta face posibil ca cei ce se află în iad, dar nu prea radical deosebiţi de cei de pe treptele cele mai de jos din rai, să treacă în rai până la judecata din urmă, prin rugăciunile sfinţilor şi ale celor de pe pământ.
Există însă un „fund al iadului”, în care se află cei de tot păcătoşi, precum există înălţimile raiului, unde se află sfinţii. Cei din rai, până la judecata din urmă, pot progresa la trepte tot mai înalte. Cei aflaţi în iad, dar nu lipsiţi total de credinţa în Hristos, pot fi mutaţi şi ei în raiul comuniunii cu Hristos, sau pot fi ridicaţi de la chinuri mai grele la unele mai uşoare.
Biserica este locul de întâlnire a celor morţi cu cei vii şi cu cei ce încă nu s-au născut care, iubindu-¬se unii pe alţii, se unesc în jurul Sfintei Mese din altar ca să-şi mărturisească iubirea de Dumnezeu. Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu al morţilor, ci Dumnezeul celor vii. Numai că, o vreme, unii şi alţii nu se mai pot vedea, pentru ca întâlnirea viitoare să aducă şi mai multă bucurie. Dar chiar şi acum trăim împre¬ună, atâta doar că ei au trecut în „altă cameră” şi au închis uşa în urma lor… Iubirea duhovnicească nu e împiedicată de separarea vizibilă.
Comuniunea noastră cu cei morţi nu este la nivelul psihicului, ci cel duhovnicesc. Ne rugăm pentru ei şi suntem siguri că şi ei se roagă pentru noi; iar prin această rugăciune reciprocă ne unim dincolo de hotarele morţii printr-o legătură puternică şi de nedesfăcut.
Mijlocirea pentru cei morţi nu are limite rigide. Pentru ¬cine ne rugăm? În sensul strict, în rugăciunile de obşte ¬canoanele ortodoxe autorizează rugăciuni nominale doar pentru cei care au murit în comuniune văzută cu ca. Dar există cazuri în care rugăciunile sunt mult mai cuprinzătoare. La vecernia din Duminica Cincizecimii se rostesc ¬rugăciuni chiar şi pentru cei din iad: „care şi la acest praznic, cu totul desăvârşit şi mântuitor, ai binevo¬it a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad, dându-ne nouă mari nădejdi că vei trimite uşurare şi mângâiere celor cuprinşi de întristări apăsătoare”.
Răspunsul Bisericii la întrebarea „cum se roagă un creştin-ortodox pentru cei care au murit fără sau cu altă credinţă?” este atât strict cât şi compătimitor. „Neortodocşii prin însuşi faptul neortodoxiei lor s-au desprins de comunitatea Tainelor Ortodoxe. La aceasta corespunde absenţa pomenirilor lor nominale la Sfânta Liturghie. Sunt acceptate rugăciunile personale pentru neortodocşi, dar nu într-un mod arbitar, ci potrivit instruirii oamenilor înduhovniciţi, în chip cuviincios şi cu rânduială.
Temeiul doctrinar al acestei permanente ru¬găciuni pentru morţi este comuniunea în iubirea reciprocă. Rugăciunea nu poate fi decât expresia spontană a iubirii noastre unii pentru alţii. Dacă aici pe pământ ne rugăm unii pentru alţii, de ce n-am continua s-o facem şi după moartea celor dragi? A încetat oare existenta lor ca să încetăm să mijlocim pentru ei? Vii sau morţi suntem cu toţii membrii aceleiaşi familii, deci vii sau morţi mijlocim mereu unii pentru alţii. În Hristos cel înviat nu există despărţire între morţi şi vii; moartea trupului nu poate să desfacă, legăturile de iubire şi de rugăciune reciprocă ce ne unesc într-un singur şi acelaşi Trup.
Desigur, nu putem înţelege exact în ce fel îi ajută rugăciunea pe cei morţi. Dar nici când ne rugăm pentru cei vii nu putem să ne explicăm ajutorul mijlocirii noastre. Ştim însă din propria experienţă că rugăciunea pentru a¬proapele nostru este folositoare şi, din acest motiv, continuăm s-o facem. Atât pentru vii cât şi pentru morţi, rugăciunea de mijlocire lucrează într-o manieră ce ne rămâne ascunsă. Nu putem pătrunde interacţiunea exactă dintre actul rugăciunii, liberul arbitru al persoanei pentru care ne rugăm, harul şi preştiinţa lui Dumnezeu. Când ne rugăm pentru cei morţi ne este suficient să ştim că iubirea lor pentru Dumnezeu continuă să crească şi că au nevoie de ajutorul nostru. Restul să-l lăsăm în mâna şi în grija lui Dumnezeu.
Mărturisind comuniunea care îi leagă pe toţi membrii Bisericii, pe cei ce trăiesc încă aici pe pământ şi pe cei ce au adormit, Părinţii recurg la o imagine: „după cum, vinul din butoi care, atunci când via este în floare, simte aceasta şi înfloreşte şi el din nou în acelaşi timp, tot aşa se întâmplă şi cu sufletele păcătoşilor. Ele primesc uşurare din jertfa nesângeroasă (euharistică) adusă cu iubire pentru ele” (Sfântul Atanasie cel Mare). “Dacă o asemenea sensibilitate reciprocă există chiar şi la plante, spune Sfântul Efrem Sirul, cum să nu simtă cei plecaţi dintre noi, încă şi mai viu, rugăciunile şi jertfele ce se fac pentru ei?
Când spunem „veşnica pomenire” pentru cineva, dorim să fie pomenit (păstrat în „amintire”) atât de Dumnezeu cât şi de noi şi ai noştri. Prin rugăciuni, ţinem pe cei ce au fost, veşnic vii (cine-şi aminteşte de cineva, îl ajută să rămână viu).

Dar dialogul nostru cu Dumnezeu pentru semenul nostru decedat se susţine nu numai prin pomenirea în rugăciuni, ci şi prin pomenirea cu faptele, în special cu faptele de milostenie, prin care intercalăm şi pe alţii în acest dialog, făcându-i şi pe ei să-l pomenească. Prin faptele de milostenie câştigă nu numai cei adormiţi, ci şi cei care le fac pentru ei şi cei cărora li se fac. Ele se fac pentru ca cei decedaţi să se folosească de bunătatea lui Dumnezeu şi iubirea de fraţi să crească, nădejdea în înviere să sporească şi rugăciunea către Dumnezeu să se înmulţească…” Noi săvârşim fapte pe care ei n-au avut timp sau dispoziţie de a le împlini cât au fost pe pământ şi, oarecum ei înşişi participă la săvârşirea lor prin noi, prin presiunea ce o exercită aşteptarea lor sau apelul lor, stimulat de Duhul Sfânt, asupra noastră.
SUFLETUL DUPĂ MOARTE.

VĂMILE VĂZDUHULUI

Începutul vederii şi simţirii spirituale începe adesea în omul care se află pe moarte, chiar înaintea morţii, şi în timp ce încă îi vede pe cei din jurul lui şi chiar vorbeşte cu ei, el vede ceea ce alţii nu văd.
Sufletul, în prima perioadă de dincolo de mormânt, duce o exist

enţă pur spirituală şi interioară. Despărţit de trup şi de lumea materială, el nu mai este tulburat de nimic pământesc şi atunci însuşirile sale sunt de a se înălţa către adevăr, către Iisus Hristos. Ele cugetă, doresc, simt. Dacă viaţa viitoare este o continuare şi dezvoltare a vieţii pământeşti , atunci sufletul, părăsind pământu1 cu murdăriile sale, cu deprinderile sale, cu patimile sale şi cu toate însuşirile ce-1 caracterizează, continuă dezvoltarea sa dincolo de mormânt, adică el persistă în bine sau în rău, după caracterul vieţii sale pământeşti. Lucrarea sufletului pe acest pământ nu este decât începu¬tul lucrării sale în viaţa viitoare.

Când sufletul îşi părăseşte corpul el se află dintr-o dată printre alte spirite, bune şi rele. De obicei el se îndreaptă către acelea care sunt mai înrudite spiritual, şi dacă în timp ce se afla în corp era sub influenţa anumitor spirite, va rămâne dependent de ele şi când va părăsi trupul, oricât i-ar fi de neplăcut să le întâlnească.
Timp de două zile sufletul se bucură de o libertate relativă şi poate vizita locuri de pe pământ care i-au fost dragi.
În cea de a treia zi, sufletul trece printre legiuni ale spiritelor rele, care pun oprelişti în calea lui şi îl acuză de diferite păcate, de care ele însele fuseseră ispitite. La fiecare „vamă” se verifică un anumit păcat. După ce trece de un obstacol, sufletul ajunge la următorul, şi numai după ce le trece pe toate, sufletul îşi poate continua calea fără să fie imediat aruncat în gheenă… Este un rezumat final al „luptei nevăzute” pe care a dus-o (sau nu a reuşit să o ducă) pe pământ împotriva spiritelor nevăzute.
Apoi după ce a trecut prin vămi, sufletul vizitează locuinţele cereşti şi abisurile iadului, neştiind încă unde va rămâne, şi doar în a 40-a zi este stabilit locul (până a noua zi sufletului i se arată frumuseţile paradisului, şi apoi chinurile şi ororile iadului).

Aceste numere constituie o regulă generală, sau „modelul” realităţii de după moarte şi fără îndoială nu toţi cei plecaţi completează cursul lor cu precizie potrivit „regulii”. Mai degrabă ele sugerează „drumul” sufletului de la trup la Dumnezeu, de la moarte la judecată. Fiind legat de trup, se simte atras de acesta, dar totuşi conştientizează că este despărţit de el. Va încerca, întrucât prin fiinţa lui omul tinde spre Dumnezeu, să se înalţe spre El, dar conştiinţa îi va arăta faptele rele din viaţă.
JUDECATA PARTICULARĂ

Judecata particulară are loc după moarte, FIECĂRUI SUFLET ÎN PARTE sentinţa externă a lui Dumnezeu va răspunde dispoziţiei interne pe care a avut-o sufletul faţă de Dumnezeu şi faţă de fiinţele spirituale. Este un rezumat final al „luptei nevăzute” pe care a dus-o (sau nu) pe pământ împotriva spiritelor nevăzute.

Autorul judecăţii este Hristos, dar nu în sensul că El rosteşte sentinţe arbitrare, sau conform unor legi impersonale, ci în sensul că din El se revarsă viaţa şi fericirea comuniunii depline peste cei ce au vieţuit după pilda Lui şi s-au asemănat cu El, având în ei încă din această viaţă toată lumina şi bucuria comuniunii cu El, iar cei ce nu L-au urmat vor rămâne într-o lipsire definitivă de bucuria acestei comuniuni cu El, Persoana-izvor a toată iubirea dumnezeiască şi omenească. Pentru cei dintâi, judecata lui Hristos înseamnă arătarea Lui cea mai evidentă în relaţia cu ei împreună cu toate darurile iubirii Lui; pentru cei din urmă, încetarea oricărei încercări a Lui de a Se mai apropia de ei, o retragere a Lui de la ei, desigur din cauza lor înşişi, pentru că ei s-au învârtoşat în patimile care au la bază negarea Lui şi neascultarea de El.
Criteriul după care se va definitiva soarta veşnică va fi efortul sau lipsa efortului nostru de a ne apropia de El; al conformării sau neconformării vieţii noastre cu El. Această judecată arată că există o deosebire între o ordine a valorilor cu însemnătate absolută şi dezordinea nonvalorilor, sau părutelor valori, şi că valorile absolute sunt cele ce duc la umanitatea deplină care este în Dumnezeu făcut El însuţi om şi că se poate trăi în această ordine şi ajunge în raiul realităţi lor desăvârşite.
Aşadar, judecata lui Dumnezeu, prin care unii vor avea parte de fericire veşnică, iar alţii de nefericire veşnică, înseamnă că Dumnezeu, deschis oricărei persoane create pentru comuniune, constată cu regret că unele persoane nu acceptă sau au devenit incapabile să accepte această comuniune şi că prin aceasta rămân în nefericire prin însăţi libertatea lor. În fresca de pe peretele exterior al Mânăstirii Suceviţa, sufletele urcă pe nişte trepte spre Iisus, Care le aşteaptă la capătul de sus al scării, privite din partea dreaptă superioară de multe cete de îngeri, iar din partea stângă inferioară de demoni. Fiecare treaptă reprezintă cercetarea uneia din patimile posibile ale sufletului. Sufletul care e găsit stăpânit de o patimă sau alta, cade la treapta respectivă în abisul agitat de demoni, neajungând la comuniunea cu Hristos. Această cădere în prăpastia întunecată, corespunzătoare unei patimi, începe încă din viaţa pământească, ca o cădere în singurătatea întunecoasă a lipsei de comuniune cu Hristos din a Cărui iubire iradiază lumina. E căderea în groapa sterilă a egoismului, din care nu iradiază nici o lumină.

La judecata sufletului Iisus Hristos are ca martori conştiinţa omului, demonii şi îngerii, care aduc în faţă faptele rele, respectiv cele bune. Soarta eternă a unui suflet stă la inima oricărei fiinţe create îmbunătăţite. Maica Domnului, mucenicii, sfinţii sunt chemaţi în cântările înmormântării să se roage lui Hristos ca să se milostivească spre cel decedat.
RAI ŞI IAD

Toate spiritele înalte ale Antichităţii, precum Platon, Socrate şi alţii, aveau conştiinţa şi presentimentul nemuririi lor şi ale existenţei unei vieţi de dincolo de mormânt, însă ei nu puteau, cu toate eforturile cugetului lor, să-şi imagineze complet viaţa de dincolo de mormânt. Se înţelege de la sine că omul de pe primele trepte ale dezvoltării intelectuale nu ştia încă unde ar fi trebuit să situeze sufletele repausaţilor şi-şi imagina că acele suflete, asemenea sălbaticilor din timpul nostru — rătăceau în jurul locuinţelor sub forme imprecise şi aeriene.
Treptat, gândirea şi imaginaţia au creat locuri precis determinate pentru locuinţele suf1etelor; aceste locuri poartă numele de „ţară”, „câmpiile sufletelor”, „insulele fericiţilor” şi altele. Apoi, urmând principiile binelui şi răului, după dreptate şi răsplată, acele locuri s-au împărţit în două teritorii care reamintesc prin înfăţişarea lor, în mod confuz, reprezentările noastre despre rai şi despre iad.
Sufletul, despărţindu-se de trup, vieţuieşte şi simte în continuare. E1 trece în tara unor fiinţe asemenea lui prin natură, în ţara unor fiinţe spirituale, în împărăţia îngerilor. După felul vieţuirii sale pământeşti , se uneşte cu îngerii buni — în rai, sau cu îngerii răi — în iad. Acest adevăr a fost afirmat de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Tâlharul cel bun şi săracul Lazăr, au intrat în rai imediat după moartea lor, în timp ce bogatul a fost dus în iad (Luca 22, 43; 16, 19-31). „Noi credem, spun patriarhii din Orient în „Mărturisiri despre credinţa ortodoxă”, că sufletele repausaţilor sunt în bucurie sau în suferinţă, după faptele lor. Despărţite de trupurile lor, ele trec imediat la bucurie sau la chinuri şi suferinţă, însă toate acestea nu pe deplin, nici bucuria, nici suferinţa, nici fericirea sau suferinţa absolută nu vor fi cunoscute decât după învierea cea de obşte, când sufletul se va uni cu trupul, în care el a dus o viaţă virtuoasă sau o viaţă plină de păcate”.
O cercetare atentă a cuvântului lui Dumnezeu ne arată că situările sufletelor dincolo de mormânt nu sunt aceleaşi în toate cazurile. Aceste situări sau locuri unde sunt aşezate sufletele poartă, după caracterul lor, diferite numiri.
Locul unde stau aleşii poartă în Sfintele Scripturi nume diferite cum ar fi: „împărăţia cerurilor” (Matei‚ 1 1), „împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 13, 20, 29; I Corinteni 15, 50), „raiul” (Luca 13, 43, „casa Părintelui Ceresc” s.a.m.d. (Ioan 14, 2; Matei 19, 2; Luca 12, 33; Evrei 10; 10, 34; 13, 14).
Cât priveşte situaţia osândiţilor, sau locul unde stau ei, acesta se numeşte „gheena focului unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge” (Matei 22, 29, 30; 10, 28; 18, 8, 9; 25, 41, 46; Marcu 9, 42, 4-7), „cuptorul cel de foc unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13, 50), „iezerul cel de foc care arde” (Apocalipsa 14, 10; 19, 20; 20, 9, 14; 21)‚ „întunericul cel mai din afară” (Matei 22, 13; 25, 30) „adâncu1 care înspăimântă chiar duhurile răului” (Luca 8.31), „legăturile întunericului în iad” (II Petru 2, 4), „pământul întunericului unde locuieşte umbra morţii” (Ioan 10, 22), „iadul” (Isaia 14, 15; Matei 11, 23; Osea 13, 14).

Sf Ap. Pavel fiind răpit până la al treilea cer nu a putut să spună pe pământ ceea ce a văzut şi auzit acolo sus, mai întâi din cauza nedesăvârşirii limbajului omenesc, iar apoi pentru că flecare nivel de cunoştinţe corespunde unei anumite vârste a omului. De aceea, chiar dacă Apostolul ar fi descris oamenilor viaţa prea-fericită a raiului, aceştia nu l-ar fi înţeles, după cum copiii nu înţeleg ceea ce este clar adulţilor. Cum s-ar putea învăţa în clasele mici ştiinţele care se învaţă cu uşurinţă în clasele mai mari? Ceea ce este clar pentru elevii din clasele mari încă nu poate fi înţeles de aceia din clasele mici. Înţelegerea fiecărei ştiinţe corespunde unei anumite perioade din viaţa omului şi de aceea şi cunoştinţele de dincolo de mormânt întrec cu mult, după mărturisirea Apostolului Pavel, cunoştinţele pământeşti .
Dacă Însuşi Iisus Hristos se folosea de imagini şi simboluri din viaţa pământească pentru a reprezenta evreilor viaţa de dincolo de mormânt, atunci trebuie să înţelegem că, într-adevăr, natura de pe pământ şi frumuseţea sa, tot ceea ce este frumos, adevărat şi bun poate să ne serveasc¬ă drept simbol al unei vieţi viitoare preafericite, al cărei germene este aici, pe pământ.
Dacă încă de pe pământ adevărul, oglindit în conştiinţă, umple sufletul şi inima cu o bucurie misterioasă şi cerească, care va fi oare situaţia sufletului virtuos în rai, gândindu-ne că bucuriile pământeşti nu sunt nimic în comparaţie cu bucuriile cereşti ? Dacă virtutea înveselea sufletul încă de aici, de pe pământ, oare cum va fi fericirea acestui suflet dincolo de mormânt, în rai?

Când Biserica Ortodoxă canonizează un Sfânt, ea nu face cunoscut pur şi simplu faptul că acesta a fost un om virtuos, ci şi acela că, devenit dumnezeu după har, el s-a unit pentru totdeauna cu Hristos. Ce este Raiul dacă nu această unire cu Hristos, această împărtăşire de Iubirea nestricăcioasă şi acest urcuş fără de sfârşit în Iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu? Sfinţii care L-au experiat pe Dumnezeu încă din această viaţă, vorbesc astfel: „Sufletul care s-a unit cu Dumnezeu nu se satură niciodată de desfătare; cu cât este mai plin şi revarsă frumuseţe, cu atât sporesc în vigoare dorinţele sale.

Lucrarea faţă de Dumnezeu a celor osândiţi la gheenă constă în ură faţă de El, în hulă şi dorinţa a tot ceea ce este contrar voinţei Sale. Munca interioară a sufletului este compusă din conştiinţa foarte clară a stării de păcat prin care sufletul a mâniat pe Dumnezeu în viaţa sa pământească, din mustrarea conştiinţei ce se va deştepta cu toată puterea dincolo de mormânt, din suferinţa provocata de neputinţa de a împlini obiceiurile legate de plăcerile pământeşti şi trupeşti , în timp ce dorinţa către ceea ce este spiritual şi ceresc îi este necunoscută şi nu poate să se dezvolte în el, şi, în fine, din deznădejdea şi din dorinţa nimicirii propriei fiinţe.

Cunoştinţa de sine, care face din suflet o fiinţă individuală, nu-1 părăseşte nici chiar în gheenă. Lucrarea însuşirilor sufletului continuă în gheenă. Lucrarea cugetului, lucrarea intelectuală, cea a sentimentelor şi a dorinţei se deosebeşte întru totul de lucrarea acestor însuşiri în rai. Proprietăţile lucrării interioare a sufletului, a conştiinţei, în gheenă sunt absolut contrare lucrării interioare a sufletului din rai.
Ca urmare a lepădării de bunăvoie de iubirea lui Dumnezeu, ele se împletesc din ce în ce mai mult în ura către Dumnezeu şi către oameni. Deşi ele îşi păstrează darurile naturale — ştiinţa (fiinţa, spiritul) şi liberul arbitru (voinţa) —‚ aceste daruri primesc o rea întrebuinţare. Scopul întregii lucrări a spiritului este răul, iar acela al voinţei —îndeplinirea relelor intenţii; prin urmare, spiritul şi voinţa nu părăsesc sufletele păcătoşilor osândiţi la munca veşnică. Dorinţa răului şi a pierderii celor ce sunt încă pe pământ — iată scopul lucrării sufletelor osândite faţă de cei vii.

Sufletele ajunse în iad după moarte nu suportă chinuri materiale sau un foc material, conform unei învăţături populare. E vorba mai mult de neputinţa sufletelor de a-şi îndrepta dorinţa spre comuniunea cu Dumnezeu ca bun spiritual, rămânând într-un continuu regret că nu se mai pot bucura de plăcerile materiale sau ale orgoliului cu care s-au obişnuit în mod exclusiv. Iadul e un dublu rău: voinţa de a săvârşi păcatul şi durerea neputinţei de a-l săvârşi. E o ataşare la păcatul ce nu mai poate fi săvârşit material. El duce o viaţă de coşmar, în care totul se haotizează într-un absurd fără sens şi fără speranţă de ieşire, se afundă în „întuneric”. Numai demonii şi poftele sale îl muşcă asemenea unor şerpi.
Totul e urmare a păcatelor făcute în viaţă. „Dacă nu am căutat sensul adevărat al lucrurilor şi al persoanelor, vom avea minciuna, absurdul şi întunericul; vom avea „viermele urii” pe care l-am cultivat. Dacă nu am stins focul poftelor cu înfrânarea, vom arde în el, neavând cu ce-l potoli. Din toate părţile ne vor înconjura minciuna şi nesinceritatea şerpuitoare pe care am cultivat-o. Dacă noi am fost şerpi pentru ceilalţi, vor fi acum ceilalţi şerpi pentru noi. Toţi îi chinuiesc pe toţi; toţi se apără de toţi. Şi mai chinuitor şi mai cumplit decât orice chin este să fim pururi cu cei ce ne urăsc şi pe cei care-i urâm… şi despărţiţi de Cel ce ne iubeşte şi pe Care-L iubim” (Sf. Maxim Mărturisitorul).
Nici în iad „chipul lui Dumnezeu” nu se pierde. Suferinţa din iad e trezirea spiritului, a chipului divin din om, care spune: „Doamne, Doamne, ce mi-ai oferit? Ce-am făcut eu? Ce trebuia să dobândesc şi iată unde am ajuns?”
Teologul grec contemporan Alexandros Kalomiros spune: „după învăţătura Scripturilor, toţi vor sta în slava şi iubirea lui Dumnezeu, „Dumnezeu va fi totul în toate”, dar există o dublă energie a iubirii: “Raiul şi iadul sunt acelaşi Râu al lui Dumnezeu, un foc de iubire care îmbrăţişează şi acoperă totul cu aceeaşi voinţă binevoitoare, fără deosebire nici discriminare. Aceeaşi apă vie este viaţă veşnică pentru credincioşi şi moarte veşnică pentru necredincioşi; ea este elementul vital al celor dintâi şi instrumentul de sufocare veşnică al celorlalţi; raiul unora este iadul celorlalţi. Nu vă miraţi. Fiul care îşi iubeşte Tatăl este fericit în braţele sale, în timp ce îmbrăţişarea iubitoare a Tatălui va fi un chin pentru fiul care nu-l iubeşte” (Râul de foc). Şi Kalomiros îl citează pe Sfântul Isaac Sirul: „cei ce suferă în iad suferă faptul de a fi biciuiţi de dragostea lui Dumnezeu. Puterea iubirii lucrează în două feluri: pe păcătoşi îi chinuie, în timp ce tot ea face desfătarea celor care au trăit în acord cu ea”.
Aceasta este învăţătura iubirii lui Dumnezeu care nu urăşte niciodată, nu se răzbună niciodată, nu osândeşte pe nimeni. Iadul este o energie divină, iubirea lui Dumnezeu; iar creştinul se cutremură că se va găsi nepregătit în clipa în care se va arăta Dumnezeul iubirii, iar drepţii vor străluci ca nişte sori în lumina lui Hristos, Soarele Dreptăţii. Da, atunci când ai murit faţă de viaţa iubirii „e înfricoşător lucru să cazi în mâinile Dumnezeului Celui Viu” (Evr. 10, 31)
„SFÂRŞITUL” LUMII. VIAŢA VEŞNICĂ
Evenimentele de le „sfârşitul” lumii sunt: desăvârşirea ei prin sfârşitul formei actuale a ei; a doua venire a lui Hristos; învierea morţilor şi schimbarea trupurilor celor de pe pământ; judecata universală (de apoi) cu despărţirea spre fericire sau osândă veşnică.
Dintre ele cel puţin primele trei vor avea loc într-un fel de simultaneitate. Dar cauza tuturor va fi a doua venire a lui Hristos. Sau Hristos va veni a doua oară întru slavă pentru a le produce pe toate celelalte.

SFÂRŞITULUI LUMII

Dumnezeu a creat lumea ca să o desăvârşească prin om. Numai ducându-o la desăvârşire, Dumnezeu împlineşte planul creaţiei lumii şi al îndumnezeirii ei în Hristos, după ce prin ajutorul dat de El s-a împlinit în forma actuală a ei tot ce se putea împlini pe pământ pentru a face străvezii în ea raţiunile ei divine.
Valoarea unică şi completă a vieţii umane pe pământ a pus-o în lumină Fiul lui Dumnezeu care a asumat trupul omenesc şi l-a înviat pentru veşnicie.
Dar învierea cu trupul a persoanei omeneşti nu poate avea loc decât în solidaritate cu prefacerea întregului univers, adică la sfârşitul chipului actual al lumii. Hristos singur a înviat înainte pentru a pune în faţa noastră perspectiva şi nădejdea învierii noastre şi pentru a Se face izvorul puterii de transfigurare a cosmosului actual şi al învierii trupurilor noastre. Hristos este începutul şi profetul sfârşitului vieţii actuale a lumii şi al ridicării ei în plenitudinea vieţii în Dumnezeu.
Faptul că omenirea e destinată învierii, a cărui bază a pus-o Hristos, şi anume învierii în solidaritate, pe un plan de viaţă absolut şi fericită, arată că Dumnezeu a pregătit pentru omenire ceva cu mult mai înalt, şi istoria creaţiei e numai o etapă de existenţă omenească în care să contribuie şi omenirea la creşterea ei pentru această viaţă absolut fericită. Lumea se va sfârşi atunci când, pe de o parte, nu vor mai creşte în ea oameni care să o completeze de sus spre a exprima vreuna din trăsăturile spiritualităţii lui Hristos, pe de alta, când cei ce vor apărea nu vor mai lua din ea nimic pentru a o dezvolta în cadrul ei. Se va sfârşi atunci când nu va mai fi posibilă în ea dezvoltarea spiritualităţii infinite concentrate în Hristos. Epuizarea puterii creatoare sau revelatoare de spiritualitate a istoriei va fi un semn că lumea de sus s-a completat.

A DOUA VENIRE A LUI HRISTOS. ÎNVIEREA

Desăvârşirea („învierea”) lumii, precum şi căderea, este dependentă de desăvârşirea (învierea) omului.
Venind Domnul, pe de o parte arde chipul învârtoşat al lumii, pe de alta o înnoieşte, adaptând-o trupului Său înviat şi trupurilor celor noi ale oamenilor, a căror înviere tot apropierea trupului Său o va produce, prin puterea ce va iradia din El.
Această prefacere a lumii poate să fie exclusiv efectul luminii şi al „focului” spiritual al trupului Domnului. Dar acesta poate provoca şi un „foc” material. Trupurile înviate vor fi ca trupul înviat al lui Hristos.
Venirea lui Hristos şi prefacerea lumii înseamnă o ridicare a lumii într-o atare transfigurată de Duhul care este în Hristos. Viaţa dumnezeiască din trupul lui Hristos va umple lumea întreagă. Lumea va fi Taborul generalizat.
TRUPUL ÎNVIAT
Uneori creştinii înţeleg în mod simplist şi îngust învierea trupului. Mulţi îşi imaginează că elementele materiale care alcătuiesc trupul actual, desfă¬cute şi dispensate prin moarte, vor fi readunate într-un fel sau altul în Ziua Judecăţii de apoi, în trupul înviat con¬tinuând aceleaşi microelemente materiale ca înainte. Dar continuitatea dintre trupul actual şi cel înviat nu necesi¬tă neapărat o viziune atât de literară a lucrurilor. Sfântul Grigorie de Nyssa, de exemplu, în Facerea omului şi Sufletul şi învierea propune o abordare mai avizată şi mai inventivă. Pentru el, sufletul este cel care conferă trupu¬lui o formă distinctă; el imprimă trupului o amprentă sau o pecete specială impusă nu din exterior, ci din interior. Prin această pecete exprimă caracterul sau starea spirituală lăuntrică a persoanei. De-a lungul ¬vieţii pământeşti, componentele fizice ale trupului ni se schimbă de mai multe ori, dar în măsura în care forţa imprimată de suflet are o continuitate care nu este afectată de aceste alterări fizice, putem spune într-adevăr că trupul nostru rămâne acelaşi. Adevărata continuitate trupească se datorează continuităţii formei dată de suflet. Cum spune S. Lewis: „am mereu aceeaşi formă, deşi materia din care sunt făcut se schimbă permanent. Sunt în această privinţă, ca şuvoiul unei cascade.”
La învierea de obşte, continuă Sfântul Grigorie, sufletul va imprima trupului înviat aceeaşi pecete pe care a avut-o în această viaţă. Nu este nevoie să fie readunate a-celeaşi fragmente. Este suficient să fie aceeaşi pecete ca să fie acelaşi trup. Între trupul nostru prezent şi cel în¬viat va fi cu adevărat o reală continuitate dar nu trebuie s-o interpretăm prea naiv materialist.
Dacă, aşa cum am spus, trupul nostru va fi acelaşi la înviere, va fi totodată, şi diferit. Cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (l Cor. 15, 44). „Duhovnicesc”, aici, nu trebuie în sens de “nematerial”. Trupul înviat va fi tot unul material, dar, în acelaşi timp, va fi transformat cu puterea şi slava Duhului şi eliberat astfel de limitele materialităţii, aşa cum ne sunt ele cunoscute ele acum. Acum cunoaştem lumea materială şi, implicit, corpul nostru fizic decât în starea căzută şi nu ne putem imagina nicicum însuşirile materiale într-o lume necăzută. Putem doar întrezări puţin transparenţa şi vitalitatea, lejeritatea şi sensibilitatea cu care va fi îmbrăcat trupul înviat, material şi spiritual în acelaşi timp, în veacul de apoi, după modelul trupului înviat al Domnului.
Trupurile înviate ale păcătoşilor vor fi şi ele incoruptibile, capabile să simtă chinurile. Vor avea şi ele o neputrezire în sens rău, ca o carne veşnic vie. Ca trupuri înviate au şi o consistenţă materială. Dar focul veşnic nu va fi material, ca cel cunoscut de noi. Nu e greu să admitem că Dumnezeu foloseşte creaţia Sa ca mijloc de chinuire veşnică.
Pe de altă parte, trebuie să aibă un fel de subţirime spirituală, dar una întunecată şi, odată cu aceasta, o foarte accentuată expresivitate a răutăţii şi a tristeţii din sufletele lor însingurate şi chinuite de demoni. Ei vor şti de lume numai din amintiri; vor şti de o lume strâmbată şi întinată după poftele lor; vor şti doar că şi ceilalţi se chinuiesc în acelaşi întuneric ca şi ei, împrejurul lor, mai bine zis în astfel de năluciri ale lumii şi în chinuri corespunzătoare pasiunilor lor speciale.
JUDECATA UNIVERSALĂ

Cărţile ce se vor deschide sunt înseşi vieţile oamenilor; „cartea vieţii” e tezaurul de viaţă ce şi l-a câştigat fiecare.
Simţirea de către toţi a pecetluirii destinului lor pentru eternitate se traduce ca experienţa autorităţii supreme a Celui ce judecă de pe un tron împărătesc foarte înalt.
Criteriul judecăţii va fi practicarea sau nepracticarea iubirii de oameni, care-şi are temelia în vederea lui Dumnezeu prin om, în înţelegerea semenului ca chip al lui Dumnezeu. Iubind pe alţii, conlucrează cu Dumnezeu şi se uneşte cu Dumnezeu în lucrarea Lui, iar prin aceasta se actualizează el însuşi deplin ca om.
Mult stăruie Sfinţii Părinţi asupra descoperirii complete a tuturor faptelor şi gândurilor fiecăruia la acea judecată, în faţa tuturor oamenilor şi îngerilor. Ziua aceea va fi ziua descoperirii depline a adevărului, cu privire la toţi, în faţa fiecăruia. Nici un echivoc nu va mai plana atunci în sufletul oamenilor, nu numai în ceea ce priveşte starea lor, dar şi a tuturor oamenilor. Răul va fi deplin demascat; binele, ieşit de sub acoperământ. Fiecare om va cunoaşte urmările de după moarte ale faptelor sale şi va fi judecat şi pentru ele şi fiecare va cunoaşte urmările faptelor sale bune şi rele în comportarea semenilor şi urmaşilor şi va cunoaşte just faptele şi valoarea lor. Astfel judecata din urmă va fi şi o descoperire supremă a planului divin în istorie, a contribuţiei aduse de oameni pentru a-l realiza sau împiedica.

Deci, la judecata publică, toate faptele lor vor fi descoperite în faţa tuturor‚ după care va avea loc despărţirea definitivă şi fiecare va merge la locul pe care şi l-a pregătit. Drepţii vor merge cu toţii la Dumnezeu, în timp ce păcătoşii, depărtaţi de Dumnezeu şi de prietenii lor, se vor duce în muncile veşnice. Ce ruşine pentru păcătoşii ale căror fapte vor fi cunoscute de toţi, căci ruşinea este mare pentru acela care este judecat în faţa tuturor. Noi ne vom recunoaşte cu desăvârşire unii pe alţii, şi atunci vina celor care au trăit rău pe pământ va fi cunoscută de toţi.
VIAŢA VEŞNICĂ

Viaţa după sfârşitul timpului este revenirea la chipul dumnezeiesc din om, care, neîngustat de urmările păcatului, se va realiza definitiv atunci. Elanul libertăţii, elanul spiritului spre creşterea fără sfârşit îşi regăseşte forţa în viaţa viitoare prin contactul cu infinitul.
Eliberarea de urmările păcatului are trei aspecte:
– înlăturarea divizării între trup şi suflet. Această intimitate a sufletului cu trupul transfigurează în compusul uman dorinţa, tensiunea şi energia. Prin nepătimirea desăvârşită. Omul devine asemenea îngerului.
– unificarea trecutului cu viitorul. Unificare a dinamismului eu-lui într-un etern prezent, în care fuzionează şi se identifică trecutul şi prezentul, amintirea şi speranţa, este eternă prezenţă a lui Dumnezeu, Care posedă ceea ce voieşte şi voieşte ceea ce posedă.
– prin această dublă unificare, sufletul atinge unitatea profundă a simţurilor şi a înţelegerii. Conştiinţa şi iubirea devin una. A-L simţi şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu vor fi unul şi acelaşi lucru.

Viaţa viitoare va fi o „duminică” fără sfârşit, sau paradisul regăsit şi noua viaţa inaugurată (de stabilitate sau odihna veşnică în iubirea infinită a lui Dumnezeu), clipa aurorii cu al ei minunat „deodată” şi lumina fără asfinţit a zilei a opta (ziua nesfârşită) în care Dumnezeu va fi totul în toate.

Veşnicie va fi nu numai pentru „veşnica existenţă fericită” ci şi pentru „veşnică existenţă nefericită”; dacă prima vine din prezenţa lui Dumnezeu, cealaltă vine din absenţa Celui ce este.
Taina chinurilor veşnice echivalează cu taina îmbolnăvirii iremediabile, mai bine zis a morţii veşnice a celor ce ajung în ele. E taina învârtoşării extreme a făpturii în trăsăturile răului, în urma practicării lui.