Frecvenţa

Participarea la Sf. Liturghie este o datorie a fiecărui credincios. În Biserica primară toţi cei care participau la slujba liturgică aveau obligaţia să se împărtăşească şi deci aveau obligaţia să trăiască în aşa fel încât să fie vrednici de a se împărtăşi de fiecare dată[1]. Pentru că la orice altar se poate săvârşi o singură jertfă euharistică într-o zi, urmează ca şi împărtăşirea să se facă o singură dată în zi. Canoanele 8, 9 apostolice şi 2 Antiohia pedepseau cu excomunicarea pe cei care participau la Liturghie şi nu se împărtăşeau:

„Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau vreunul (altul) din ca­talogul clerului, aducându-se Sfânta Jertfă (săvârşindu-se Sfânta Litur­ghie), nu s-ar împărtăşi, să spună cauza. Şi dacă ea ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n-ar spune-o, să se afurisească ca unul ce s-a făcut vi­novat de tulburarea poporului (sminteală) şi a făcut să se nască bănuială împotriva celui care a adus (sfânta jertfă) ca şi când acesta nu ar fi adus-o după rânduială (în mod valid)” (can. 8 ap).

„Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu ră­mân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta Împărtăşanie, aceia trebuie să se afu­risească, ca făcând neorânduială în biserică” (can. 9 ap.)

„Toţi cei ce intră în Biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar nu partici­pă la rugăciune împreună cu poporul, sau se feresc de participare la Sfân­ta Euharistie potrivit oarecărei neorânduieli, aceştia să se lepede din Bise­rică” (can. 2 Antiohia).

Se împărtăşeau toţi cei care participau la Sf. Liturghie, clerici şi mireni. „Pietatea celor dintâi creştini era aşa de puternică, încât unirea cea întru Hristos n-ar fi fost reală şi nu se putea înţelege, fără această legătură văzută, dar cu puteri tainice şi adânci dintre El şi credincioşi, unire pe care o realiza împărtăşirea cu trupul şi sângele Lui”[2]. Exista îngăduinţă de la obligaţia împărtăşirii: cazul unui cleric care ar avea o pricină binecuvântată pentru care a cerut iertare celui mai mare din Biserica respectivă[3] şi mirenii din treapta de penitenţă a împreună-stătătorilor. Părinţii au hotărât să fie scoşi din adunarea credincioşilor cei care intră în biserică dar nu rămân la rugăciune (pleacă înainte de ultimul act principal al slujbei, adică de la împărtăşire) sau nu se împărtăşesc, deşi nu au o cauză întemeiată, ci fără rânduială şi fără motiv[4].

Obligaţia împărtăşirii este în directă legătură cu obligaţia participării la slujba euharistică. Creştinii trebuie să participe la Sf. Liturghie în fiecare duminică (şi sărbătoare). Canoanele prevăd ca excepţii situaţiile în care creştinul este într-un loc unde nu este biserică sau, dacă este în cetate (cu biserică), este iertat cel mult două săptămâni (pentru pricini binecuvântate):

„Dacă vreun episcop, presbiter sau diacon, sau dintre cei număraţi în cler, sau vreun laic, de n-ar avea nici o nevoie prea grea sau vreo treabă anevoioasă, ca să lipsească mai multă vreme de la biserica lui, ci fiind în cetate, nu ar merge trei zile de duminică în trei săptămâni, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic să fie îndepărtat de la împărtăşanie” (can. 80: Trulan).

„Căci vă aduceţi aminte că în vremea trecută Părinţii noştri au hotărât că, dacă vreun mirean (petrecând în cetate) în trei zile de duminică în trei săptămâni nu ar merge la serviciul divin, să se înlăture de la împărtăşire” (can. 11 Sardica).

Dacă clericul este plecat din eparhie (sau parohie) pentru mai mult timp (nu mai mult de 3 săptămâni) el trebuie să participe la biserica parohială din acel loc (şi să evite să producă tulburare printre credincioşii de acolo, can. 12 Sardica).

Pentru a se împărtăşi mai des, Sf. Ignatie îndemna creştinii să se adune în mai multe zile pentru a săvârşi Euharistia[5]. Împărtăşirea rezulta de la sine. În Biserica primară este menţionată împărtăşirea în zile când nu se mergea (foarte probabil, pentru că nu se săvârşea Sf. Liturghie) la biserică. Testamentul Domnului menţionează: „Credinciosul să se sârguiască mereu ca, înainte să ia mâncarea, să se împărtăşească cu Euharistie”[6]. Practica propriei împărtăşiri[7] (cu păstrarea Sfintelor Taine pentru a fi consumată în zilele când nu exista posibilitatea participării la slujba euharistică) a fost un fel de prelungire în zilele săptămânii a Împărtăşaniei duminicale[8] şi o oportunitate pentru cei care nu puteau participa, din diferite motive, la Sfânta Liturghie. Tradiţia canonică menţionează această rânduială (can. 3 Timotei al Alexandriei face aluzie la împărtăşirea zilnică: „cel îndrăcit (…) să se împărtăşească, dar nu în fiecare zi, căci destul este numai duminica), dar opreşte pe mireni să se împărtăşească singuri în prezenţa clericilor (can. 58 Trulan).

Existenţa împărtăşirii proprii şi în vremea Sinodului Trulan ne arată că împărtăşirea proprie nu a fost o practică specială pentru perioada persecuţiilor sau pentru pustnici, ori un obicei din Egipt (cum s-ar părea că ar rezulta din Scrisoarea Sf. Vasile cel Mare) ci o dorinţă firească a creştinilor de împărtăşire deasă.

Existau deosebiri în privinţa desei împărtăşirii. Sf. Vasile cel Mare menţionează practica împărtăşirii zilnice dar afirmă că în Cezareea Capadociei creştinii se împărtăşeau altfel (probabil în zilele când se făcea Liturghie):

„Desigur că împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos e un lucru bun şi folositor, căci El însuşi o spune limpede «cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică» (Ioan, 6, 54) (…) Cu toate acestea, noi ne împărtăşim numai de patru ori pe săptămână; duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt deosebit” [9].

În Rânduiala Sfântului Pahomie se prevedea împărtăşirea tuturor cu Sfintele Taine în fiecare sâmbătă şi duminică, acestea fiind zilele când se aducea jertfa euharistică[10]. Includerea Liturghiei în ciclul liturgic zilnic în mănăstiri s-a făcut prin secolele VIII-IX[11].

Se poate afirma că nu în toate locurile exista practica împărtăşirii proprii. De aceea evoluţia rânduielilor legate de postul dinaintea Paştilor a fost determinată şi de dorinţa de împărtăşire deasă. Pentru perioada de post, când se aduce jertfa euharistică numai sâmbăta şi duminica, Biserica a rânduit, pentru a se putea împărtăşi credincioşii, Liturghia darurilor mai înainte sfinţite: „În toate zilele postului sfintei patruzecimi, afară de sâmbătă şi duminică, şi de sfânta zi a Buneivestiri, să se facă sfânta liturghie a celor mai înainte sfinţite” (can. 52 Trulan).

Din secolul al IV-lea se constată existenţa unor creştini care nu se împărtăşeau la fiecare Sf. Liturghie. A fost cotitura spre o individualizare incipientă a primirii Împărtăşaniei, care se va accentua apoi încontinuu. Legislaţia canonică a încercat s-o împiedice (can. 9 ap., 2 Antiohia). În scrierile Sfântului Chiril al Ierusalimului, pentru prima dată, găsim un îndemn la o împărtăşire mai frecventă, ceea ce înseamnă că împărtăşirea tuturor nu mai e ceva de la sine înţeles[12]. Creştinarea masivă a populaţiei a fost însoţită de scăderea vieţii religioase şi morale printre creştini. Împărtăşirea unor laici a devenit mai degrabă excepţie decât regulă. Sfinţii Părinţi au văzut nu un rezultat al smereniei şi al fricii de Dumnezeu ci al neglijenţei şi delăsării duhovniceşti[13]. Sf. Ioan Gură de Aur a scris mult despre laxismul unor contemporani în privinţa împărtăşirii[14].

Este greu de înţeles cum s-a ajuns ca în vremea Sinodului Trulan, când s-a reactualizat pedeapsa canonică privitoare la cel ce lipseşte trei duminici la rând de la Sfânta Liturghie (can. 80) să se menţioneze (în can. 101) „dacă ar vrea cineva să se împărtăşească cu Preacuratul Trup în vremea adunării”. Dar, aşa cum s-a precizat înainte, încă exista în uz, în timpul Sinodului Trulan (cf. can. 58) împărtăşirea proprie şi, implicit, deasa împărtăşanie, chiar dacă nu se mai păstra obligativitatea împărtăşirii la fiecare Sfântă Liturghie.

Sărbătoarea Paştilor a avut o importanţă deosebită, chiar şi pentru cei mai puţin evlavioşi[15]. Canonul 66 Trulan confirmă această tradiţie şi, totodată, arată rânduiala împărtăşirii în fiecare zi din săptămâna luminată: „Se cuvine ca, de la sfânta zi a Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la noua duminică, întreaga săptămână să o petreacă credincioşii fără întrerupere în sfânta biserică, în psalmi şi cântece, petrecând şi în cântări duhovniceşti bucurându-se întru Hristos, şi sărbătorind şi îndeletnicindu-se cu Sfintele Taine. Căci astfel vom fi şi înviaţi împreună cu Hristos şi împreună înălţaţi. De aceea, în nici un chip să nu se facă în zilele arătate alergări de cai sau alte jocuri obşteşti”. Este greşită interpretarea în sensul că este singura perioadă când se admite împărtăşirea fără post (şi spovedanie, dar dezlegarea se presupune), deoarece accentul canonului este pus pe bucuria deosebită a sărbătorii pascale (nu pe împărtăşirea în aceste zile) cerând petrecere duhovnicească şi evitarea celor de altă natură. Iar astfel de vieţuire duhovnicească trebuie să aibă creştinul şi în alte perioade (sau zile) ale anului: de fapt, în toate zilele de sărbătoare (duminica fiind şi ea o astfel de zi, după cum rezultă din canoanele care opresc îngenuncherea).

[1] I. Floca, Canoanele…, p. 13; E. BRANIŞTE, Liturgica specială…, p. 321.

[2] Pr. C. Dron, Canoanele. Text şi interpretare, I. Sinoadele apostolice, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, ²1933, p. 56.

Mai multe amănunte la R. Naz, Dictionnaire de Droit Canonique…, pp. 530-533.

[3] Pr. Nicolae Dură, Rânduieli şi norme canonice privind administrarea Sfintei Euharistii, în Glasul Bisericii, an. XXXVIII (1979), nr. 7-8, p. 795.

[4] Γ.Α. Ραλλη, Μ. Ποτλη (G.A. Ralli, M. Potli), Σύνταγμα…, III, Atena, 1853, pp. 125-127. În română la diac. Ioan Ică jr., Canoane din secolul IV …, în: Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine…, pp. 386- 387.

[5] Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Policarp al Smyrnei (IV, 2), trad. D. Fecioru în: Scrierile Părinţilor Apostolici, p. 188 şi I. Ică jr. în: Canonul Apostolic…, p. 457.

[6] Testamentul Domnului… (II, XXV), trad. I. Ică jr. în: Canonul Apostolic…, p. 833.

[7] Mai multe amănunte la R. Naz, Dictionnaire de Droit Canonique…, pp. 519-520.

[8] A. Schmemann, Introducere…, p. 203.

[9] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 93, pp. 269-270.

[10] În: Rânduielile vieţii monahale…, p. 12, 77.

[11] A. Schmemann, Introducere…, p. 271.

[12] K. Ch. Felmy, De la Cina de Taină…, p. 82.

[13] A. Schmemann, Postul cel Mare, p. 149.

[14] „Mulţi se împărtăşesc cu această Sfântă Jertfă o dată pe an; alţii de două ori; alţii mai des; şi către toţi aceştia se îndreaptă cuvântul nostru. Dar nu numai către cei ce sunt aici, ci şi către cei ce sunt în pustietăţi; căci aceştia o dată pe an fac acest lucru. Deci care trebuie lăudaţi, cei care o dată, sau care adeseori, sau care rareori se împărtăşesc? Nici pe cei ce se împărtăşesc o dată, nici pe cei ce de multe ori, nici pe cei ce de puţine ori, ci pe cei ce cu conştiinţa curată se împărtăşesc şi a căror viaţă este irepro­şabilă. Unii ca aceştia, totdeauna, iar cei ce nu sunt de acest fel niciodată să nu se apropie de cuminecătură”, Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Evrei, PG 63, col. 131, trad. V. Manolache în Cuvinte de aur. VI…, p. 397 (şi la I. Floca, Canoanele…, p. 526).

[15] „Văd că mulţi se împărtăşesc cu trupul lui Hristos în chip simplu şi întâmplător, şi se împărtăşesc urmând mai mult obiceiului cât şi legii, de­cât raţiunii şi chibzuielii curate. Se spune că atunci când se apropie tim­pul sfintei Patruzecimi şi a Paştilor, oriunde ar fi cineva, se împărtăşeşte cu Sfintele Taine”, Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Efeseni, PG 62, col. 28, trad. I. Floca, Canoanele…, p. 526 (şi V. Manolache în Cuvinte de aur. VI, p. 382).