Cel ce se împărtăşeşte trebuie să fie botezat[1]. Întoarcerea la credinţă sau împăcarea cu Biserica, precum şi primirea ereticilor, de care menţionează canoanele, presupun, fără echivoc, faptul că nu se poate împărtăşi decât cel care face parte din Biserică, Trupul lui Hristos. Biserica este comuniunea celor „sfinţi”, în care se intră prin Botez. Catehumenii, în perioada veche, nu puteau fi primiţi la Euharistie şi nici la partea euharistică a Liturghiei (erau concediaţi la începutul Liturghiei credincioşilor) iar învăţătura legată de Euharistie o primeau numai după Botez[2].
Pentru a primi Euharistia, creştinii trebuie să aibă dezlegare de la duhovnic, adică să nu fie oprit de la împărtăşire pentru despărţirea de Biserică sau pentru păcate grave[3]. Pentru păcatele opritoare de la Euharistie se cere respectarea epitimiei date de duhovnic pe baza canoanelor. Dacă au căzut în rătăcire e obligatorie lepădarea de ea, aşa cum prevăd canoanele.
Îndemnul Mântuitorului ca cel ce se apropie de altar să fie împăcat cu toţi: „dacă ai vreo pricină cu fratele tău… mergi şi te împacă întâi cu el” (Matei 5, 25), a rămas obligatoriu pentru cei ce vor să se apropie de darurile jertfei euharistice. „Tot cel care este certat cu tovarăşul său să nu vină împreună cu voi până nu se împacă, pentru ca să nu se pângărească jertfa voastră”[4]. Canoanele nu insistă asupra acestui lucru deoarece cuvântul Domnului e categoric şi nu lasă loc de interpretări.
Lipsa vinovăţiei nu este condamnată[5]. Pofta fără păcat nu este considerat păcat. Canonul 4 Neocezareea prevede: dacă „hotărârea sa nu va deveni faptă, se vede că prin har a fost scăpat”. Nici unele situaţii de siluire la păcat nu sunt condamnate: „Stricările cele făcute prin deplină silire să fie neînvinovăţite” (can. 49 Sf. Vasile cel Mare).
Canoanele precizează că este necesară ajunarea în ziua împărtăşirii: can. 41, 47 Cartagina (Testamentul Domnului menţionează: „Credinciosul să se sârguiască mereu ca, înainte să ia mâncarea, să se împărtăşească cu Euharistie”[6]), dar dacă se înghite ceva din greşeală, nu se consideră încălcare a rânduielii ajunării, căci satana aflând prilej de a-l opri de la împărtăşire, mai des va face aceasta (can. 16 Timotei al Alexandriei).
Se menţionează în tradiţia canonică obligativitatea creştinilor de a ţine posturile stabilite de Biserică dar nu se prevede obligativitatea unor zile de postire înainte de împărtăşire: can. 69 ap.; 29, 56 Trulan; 19 Gangra. Se osândeşte postirea în zilele rânduite să nu se postească: can. 66 ap., 55 Trulan, 18 Gangra. Cel împiedicat de boală să postească nu este considerat nevrednic de împărtăşire: „Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau ipodiacon sau citeţ sau vreun cântăreţ nu posteşte sfânta patruzecime a Paştilor (marele post), sau miercurea sau vinerea, să se caterisească; afară numai dacă ar fi împiedicat de slăbiciunea trupească; iar dacă ar fi laic, să se afurisească” (can. 69 ap.). Canonul 10 al lui Timotei al Alexandriei prevede ca „dacă cineva ar fi bolnav şi foarte slăbit de boală îndelungată, şi vor veni sfintele Paşti (…) clericul poate să-l absolve pe el să primească ce poate…”
Cel ce se împărtăşeşte trebuie să fie cu totul curat, şi cu sufletul, şi cu trupul: „Cel ce nu este … se va opri de a se apropia de cele sfinte şi de Sfintele Sfinţilor” (sintetizează can. 2 Dionisie). De aceea canoanele prevăd înfrânarea soţilor înainte de împărtăşire[7] (3 Dionisie al Alexandriei; 5, 13 Timotei al Alexandriei) şi faptul că femeile se pot împărtăşi numai în perioadele de curăţie, adică se opresc când au cele obişnuite femeilor (2 Dionisie al Alexandriei, 7 Timotei al Alexandriei). Cel ce este ispitit în vis de cel rău se poate împărtăşi, dar nu şi dacă este supus poftei (can. 4 Dionisie al Alexandriei, 1 Sf. Atanasie cel Mare, 12 Timotei al Alexandriei): să se cerceteze pe sine, dacă este cleric, sau să întrebe pe clerici, dacă este mirean (can. 12 Timotei al Alexandriei).
Se poate împărtăşi şi cel nebun, cel se îndrăceşte[8] în momentele de luciditate „dacă nu trădează Taina, nici în alt chip oarecare nu o huleşte, să se împărtăşească, dar nu în fiecare zi, căci destul este numai duminica” (can. 3 Timotei al Alexandriei).
Creştinul se împărtăşeşte cât timp este în viaţă. Nu se poate da Euharistia celor morţi: „«Nimeni să nu dea Cuminecătură trupurilor celor ce au murit. Căci este scris: Luaţi mâncaţi», dar trupurile celor morţi nu pot lua, nici mânca” (can. 83 Trulan, 18 Cartagina).
[1] „Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel ce crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate şi care a trecut prin baia iertării păcatelor şi a renaşterii”, Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Apologiile (I, LXVI), trad. O. Căciulă, în: Apologeţi de limbă greacă, p. 70 şi I. Ică jr. în: Canonul Apostolic…, p. 367.
„Nimeni să nu mănânce din Euharistia voastră, decât numai cei botezaţi în numele Domnului”, Didahia celor Doisprezece Apostoli (IX,X), ), trad. D. Fecioru în: Scrierile Părinţilor Apostolici, p. 30 şi I. Ică jr. în: Canonul Apostolic…, p. 568-569.
[2] K. Ch. Felmy, De la Cina de Taină…, p. 63.
[3] A se vedea subcapitolul: Treptele pocăinţei.
[4] Didahia (Învăţătura) celor Doisprezece Apostoli (XIV-XV), trad. D. Fecioru în: Scrierile Părinţilor Apostolici, p. 31 şi. I. Ică jr. în Canonul Apostolic…, p. 571.
[5] A se vedea subcapitolul: Euharistie şi mărturisire.
[6] Testamentul Domnului… (II, XXV), trad. I. Ică jr. în: Canonul Apostolic…, p. 833 .
[7] A se vedea, pentru practica mai nouă: †Neofit al Constantinopolului, Pidalionul. Cârma Bisericii…, p. 250 (nota 198).
[8] A se vedea nota 56 (de la primitori).