Euharistie şi mărturisire

euharistie-2

Conştiinţa religioasă a primilor creştini era atât de înaltă încât „cercetarea de sine” se făcea de credinciosul însuşi. Pentru păcatele grave mergea la întâistătătorul comunităţii pentru a-i stabili rânduiala de pocăinţă (epitimia). Tradiţia canonică (confirmată şi de practica bisericească[1]) a precizat obligaţia celor care au încălcat canoanele să se mărturisească pentru primirea în comuniune şi, implicit, a Euharistiei, înaintea conducătorului comunităţii: „peste tot şi în privinţa oricui (…) cerând a se face părtaş de cuminecătură, (stabilim ca) episcopul, cu cercetare, să-l facă părtaş sfântului dar” (can. 13 I ec.); aceştia să se lepede din Bise­rică, până când nu se vor mărturisi şi nu vor arăta roduri de pocăinţă, şi atunci rugându-se vor putea primi iertare” (can. 2 Antiohia); „la toţi aceştia trebuie să se cerceteze bunăvoinţa şi felul căinţii (…) episcopului fiindu-i îngăduit să hotărască ceva şi mai omenos cu privire la aceştia” (can. 12 I ec.).

Cel investit cu puterea dezlegării sacramentale era, la început, numai episcopul (can. 12 I ec.; 7, 43 Cartagina), preotul putea dezlega numai cu acordul episcopului („Dacă cineva fiind în primejdie de moarte ar cere să se împace cu sfintele altare, lipsind episcopul, atunci este cu drepta­te ca presbiterul să întrebe pe episcop, şi aşa, după dispoziţia acestuia, să împace pe cel ce este în pericol de moarte”, can. 7 Cartagina) iar în lipsa lui numai în caz de forţă majoră (Celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de penitenţă cu judecata episcopilor, după deosebirea păcatelor; iar presbiterul să nu dea absoluţie celui ce se pocăiește fără ştirea episcopului, decât numai în lipsa epis­copului, din nevoie constrângătoare”, can. 43 Cartagina). Când s-au înmulţit comunităţile creştine şi neavând fiecare în frunte un episcop, sarcina mărturisirii a trecut şi pe seama preoţilor[2], ei devenind păstorii comunităţilor creştine.

De la începutul Bisericii a existat mărturisirea săvârşită înaintea episcopului (sau preotului), deci mărturisirea individuală. Din aceasta s-a dezvoltat spre sfârşitul secolului al II-lea metoda mărturisirii şi în prezenţa comunităţii creştine, adică mărturisirea păcatelor în public[3]. Canonul 43 Cartagina menţionează iertarea publică[4]: „Celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de penitenţă (…) după deosebirea păcatelor… dar dacă vreodată delictul celui ce se pocăiește este public şi divulgat, zguduind Biserica întreagă, apoi asupra aceluia înaintea tindei să se pună mâna”.

Mărturisirea publică era socotită ca o formă mai aspră decât cea secretă şi se făcea pentru păcatele grele şi în chip obişnuit pentru cele care erau cunoscute în mod public. Episcopii, sau preoţii cu însărcinare specială, hotărau cazurile şi persoanele care erau îndrumate la mărturisirea publică[5]. Dar aceasta a început să creeze probleme serioase în comunităţile creştine. În canonul 34 Sf. Vasile cel Mare opreşte de la mărturisirea publică (dar nu şi de la pocăinţă) pe femeile prinse în adulter: „Pe femeile care au comis adulter şi din evlavie au mărturisit, sau vădite fiind în oarecare chip, părinţii noştri au oprit de a le da la iveală în public, ca nu cumva vădindu-se, să le oferim cauză spre moarte; dar au poruncit ca ele să stea fără de împărtăşire până se va împlini timpul pocăinţei”.

Datorită unor scandaluri publice provocate de mărturisirea în faţa comunităţii dar şi ruşinii tot mai mari a creştinilor cu păcate mari de a se mărturisi public, la sfârşitul secolului al IV-lea a început interzicerea mărturisirii publice[6]. S-a impus şi secretul spovedaniei[7] (interzicerea duhovnicului de a spune cuiva ceva din ceea se i s-a mărturisit sub epitrahil).

Euharistia nu este în legătură de dependenţă faţă de mărturisire[8]. Păcatele mari, prevăzute în canoane ca opritoare de la împărtăşire determină obligaţia creştinului care a păcătuit să-şi mărturisească păcatul (şi să primească canon, adică modul de îndreptare). Moralitatea tot mai scăzută a determinat spovedania mai deasă până la a fi înţeleasă ca obligaţia principală a iertării păcatelor şi slăbind pocăinţa pentru păcat.

Canonul pentru păcate este, de la începutul Bisericii, oprirea de la Euharistie. Tradiţia („pe cei ce spun că se pocăiesc pentru păcate trebuie să-i îndepărtezi un timp anume proporţional cu păcatul”[9]) şi prevederile canonice sunt categorice în acest sens. Canoanele pentru păcate prevăd, în general, şi timpul de pocăinţă până la primirea Euharistiei (ex:. can 11 I ec.: „Deci câţi dintre ei ca nişte credincioşi se căiesc cu adevărat, să petreacă trei ani între ascultători şi şapte ani să se smerească, iar doi ani fără împărtăşanie”; can. 2 Laodiceea: „după ce li s-a dat vreme de pocăinţă, potrivit măsurii greşelii, să se pri­mească în comuniune”; can. 43 Cartagina: „Celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de penitenţă”).

Vârsta osândirii păcatelor este în funcţie de conștientizarea urmării faptelor: „Întrebare: De la ce vârstă se osândesc de Dumnezeu păcatele? Răspuns: După cunoştinţa şi înţelepciunea fiecăruia. Unii de la vârsta de zece ani, iar alţii şi de la mai mare vârstă” (can. 18 Timotei al Alexandriei).

Pedeapsa pentru păcat intervine când există vinovăţie. Pofta fără păcat nu este consideră păcat: dacă „hotărârea sa nu va deveni faptă, se vede că prin har a fost scăpat” (can. 4 Neocezareea). În anumite situaţii nu se învinovăţeşte nici persoana forţată să păcătuiască: „Stricările cele făcute prin deplină silire să fie neînvinovăţite” (can. 49 Sf. Vasile cel Mare); dacă „de silă şi de nevoie a căzut în ocară, în privinţa acesteia avem pildă din Deuteronom, despre fecioara pe care un om a găsit-o în câmp şi siluind-o s-a cul­cat cu dânsa: „Tinerei, zice Sfânta Scriptură, să nu-i faceţi nimic, căci nu este păcat de moarte în această fecioară”. Participarea şi chiar uciderea în război nu este totdeauna condamnată: „Părinţii noştri nu au socotit între ucideri uciderile din războaie; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreap­ta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile” (can. 13 Sf. Vasile cel Mare).

Şi cel care este părtaş la păcatul altuia (tăinuitorul şi cel ce favorizează pe cel păcătos) este osândit cu aceeaşi pedeapsă ca autorul: „Cel ce cunoaşte oricare dintre păcatele mai înainte şi nu le mărturiseş­te, ci se vădeşte, acela încă va fi în epitimie atâta timp cu cât se pedepseşte cel ce a comis relele” (can. 71 Sf. Vasile cel Mare).

Trebuie menţionat şi faptul că pedeapsa dată de duhovnic (episcop sau preot) nu poate fi ridicată de niciun alt cleric[10]: „În privinţa celor ce au fost excomunicaţi de către episcopii din fiecare eparhie fie dintre cei din cler, fie dintre cei din starea laică, să se ţină rânduiala cea după canonul care hotărăşte că cei scoşi de către unii să nu se primească de către alţii” (can. 5 I ec.), iar „dacă vreun episcop sau presbiter ar primi în comuniune pe cei ce după meritul vinovăţiei lor au fost scoşi din Biseri­că, acela încă se pare a fi răspunzător de aceeaşi vinovăţie; împreună cu cei ce fug de hotărârea canonică a episcopului lor propriu” (can. 9 Cartagina). Se exceptează situaţia din canonul 32 apostolic (care e pentru preoţi şi diaconi, dar poate fi valabil şi pentru laici) în care cel care a dat afurisanie moare (canonul presupune că noul episcop/ duhovnic preia şi continuă activitatea celui decedat).

Tradiţia canonică obligă clericul să primească pe cel ce se pocăieşte şi osândeşte respingerea celui ce se întoarce de la păcat: „Dacă vreun episcop sau presbiter nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl îndreptează (îl respinge), să se caterisească, pentru că mâhneşte pe Hristos, cel ce a zis: „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte” (can. 52 ap.).

Cei ce nu se întorc de la păcat rămân în afara Bisericii: «Iar celor în privinţa cărora nu este nici o nădejde şi sunt nepocăiţi, câştigându-şi piele de Esop neschimbată şi împietriri de panteră, li se va zice cele ce s-au zis celuilalt smochin: „Să nu se mai facă din tine rod în veci, şi se uscă smochinul îndată” (Matei 21, 19) (…) „că de nu se va îndrepta mai înainte cel strâmb, este cu neputinţă să se împodobească” (can. 4 Petru al Alexandriei).

[1] Constituțiile Apostolice detaliază mărturisirea în Cartea a II-a (în special cap. XVI, XVIII, XLI)

„Când vă adunaţi în Duminica Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisit păcatele voastre, ca jertfe voastră să fie curată”, Didahia (Învăţătura) celor Doisprezece Apostoli (XIV-XV), trad. D. Fecioru în Scrierile Părinţilor Apostolici, p. 31 şi. I. Ică jr. în: Canonul Apostolic…, p. 571.

„este necesar să mărturisească păcatele celor cărora li s-a încredinţat iconomia tainelor lui Dumnezeu), Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici (Răspuns la Întrebarea CCLXXXVIII), trad. Laura Enache în: Scrieri morale şi ascetice, PSB 5, Ed. Basilica, Bucureşti, 2013, pp. 476-477.

[2] †Andrei Andreicuţ, Spovedanie şi comuniune, Alba Iulia, 1998, pp. 85-86.

[3]Prin secolele III-VI atât mărturisirea păcatelor mai grave, cât şi penitenţa se făceau în public…, dar din pricina scandalurilor la care dădea loc adesea mărturisirea publică, ea a fost cu timpul părăsită şi a rămas în practică numai mărturisirea individuală şi secretă”, E. Branişte, Liturgica specială…, p. 310.

[4] N. Milaş, Canoanele…, Vol. II, Partea I, pp. 200-201.

[5] Pr. Spiridon Cândea, „Mărturisirea păcatelor”, în: Mitropolia Olteniei, an VI (1954), nr. 9-10, p. 471.

[6] Socrate, Istoria bisericească, (V, 19), trad. †Iosif Gheorghian, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1899, p. 258; Sozomen, Istoria bisericească (VII, 16), trad. †Iosif Gheorghian, Tipo-litografia „cărţilor bisericeşti”, Bucureşti, 1897, pp. 291-293.

[7] Duhovnicul, care primeşte mărturisirea celor ce mărturisesc păcate ascunse, trebuie să-i oprească pe aceştia de la împărtăşire; dar să nu-i oprească de a intra în biserică, nici să nu dea în vileag cele ce le ştie de­spre ei, ci să-i sfătuiască cu blândeţe ca să stăruiască ei întru pocăinţă şi rugăciune, şi să li se administreze epitimiile ce li se cuvin, potrivit dis­poziţiei sufleteşti a fiecăruia”, can. 28 Nichifor Mărturisitorul.

[8] Copiii mici nu se spovedesc. Ceilalţi copii (peste vârsta „cunoştinţei şi înţelepciunii”), creştinii cu o viaţă religioasă înaltă ş.a. nu au obligaţia de a se spovedi (de fiecare dată) când se împărtăşesc, dacă au dezlegare de la duhovnic.

„Taina Pocăinţei – Taina împăcării cu Biserica, a reîntoarcerii la sânul ei a celor excomunicaţi, excluşi din comuniunea euharistică a Bisericii. Învăţătura că Sf. Împărtăşanie nu e posibilă pentru laici fără Spovedanie (cu dezlegare) nu are nicio bază în Sf. Tradiţie şi conduce «la distorsiuni alarmante în învăţătura ortodoxă a Bisericii, a Sfintei Euharistii şi a Tainei Pocăinţei»”, A. Schmemann, Postul cel Mare, p. 164 (ideea dezvoltată şi la pp. 166-167)

„A existat totdeauna învăţătura că în timp ce unele păcate excomunică pe creştin, altele nu conduc la această îndepărtare de participarea la Sfintele taine”. Nu au nevoie de Taina Spovedaniei, de dezlegare sacramentală (se aplică numai celor excomunicaţi) ci de pocăinţă şi plângere pentru iertare, cf. A. Schmemann, Postul cel Mare, pp. 165-166.

[9] Constituţiile Sfinţilor Apostoli… (XVI, 4), trad. I. Ică jr., în: Canonul…, p. 615.

[10] A se vedea dreptul de apel la sinodul mitropolitan în subcapitolul: Oprirea de la împărtăşire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *