Rânduiala de împărtăşire este în cadrul Sfintei Liturghii. Vechea Liturghie era diferită de cea actuală, mai ales prin faptul că se făcea o distincţie clară între partea rezervată numai credincioşilor şi cea la care participau şi catehumenii (nu exista aducerea darurilor înainte de începerea Liturghiei credincioşilor): „Se cuvine ca, după predica episcopilor, mai întâi să se săvârşească rugăciunea catehumenilor, să se facă rugăciunea celor ce sunt în pocăinţă; şi venind aceştia sub mână şi îndepărtându-se, să se facă astfel trei rugăciuni pentru credincioşi, una, adică cea dintâi, în taină, iar a doua şi a treia cu glas înalt să se plinească; apoi aşa pacea să se dea: şi după aceea presbiterii vor da episcopului pacea, atunci mirenii să dea pacea, şi aşa să se săvârşească Sfânta Jertfă (can. 19 Laodiceea).

Ordinea împărtăşirii în Biserica primară este relatată în Constituţiile Sfinţilor Apostoli: „episcopul, apoi prezbiterii şi diaconii, ipodiaconii şi citeţii, cântăreţii şi asceţii, diaconiţele, fecioarele şi văduvele, apoi copiii şi tot poporul în ordine şi cu sfială şi cucernicie (Evrei 12, 29), fără zarvă”[1] (şi în Testamentul Domnului[2]).

Tradiţia canonică a rânduit că „numai celor ierosiţi le este iertat să intre în altar şi să se cuminece” (can. 19 Laodiceea). Ordinea de împărtăşire a clerului este în funcţie de gradul preoţiei sacramentale: episcopul, preotul şi diaconul. Canonul 18 sin. I ec. stabileşte: „diaconii să rămână în măsurile lor, ştiind că ei sunt slujitori ai episcopului, dar mai mici decât presbiterii. Să primească aşadar după rânduială cuminecătura după presbiteri, dându-le-o lor fie episcopul, fie presbiterul”. Diaconul trebuie să fie supus atât episcopului, cât şi preotului, dar face parte din preoţia slujitoare: „Nu se cuvine ca diaconul să şadă înaintea presbiterului, ci să şadă la porunca presbiterului. Asemenea şi diaconii să aibă cinste de la slujitori bisericeşti şi de la toţi clericii” (can. 20 Laodiceea).

Clerul inferior nu participă direct la Sfânta Liturghie: „nu se cuvine ca slujitorii bisericeşti să-şi aibă locul în diaconicon şi să se atingă de vasele sfinte” (can. 21 Laodiceea). De aceea „nu se cuvine slujitorului bisericesc să dea Sfânta Pâine sau să binecu­vânteze paharul” (can. 25 Laodiceea).

A existat o tradiţie în Biserică (consemnată de can. 69 Trulan) care a permis împăraţilor să intre în altar şi să se împărtăşească împreună cu clericii în calitate de unşi ai lui Dumnezeu[3].

Clericii se împărtăşesc singuri iar mirenii primesc Euharistia de la clerici (can. 4 Gangra condamnă pe cei ce afirmă că nu se cuvine a primi cuminecătura de la preot însurat). Nu există nicio dispoziţie care să-l oprească pe diacon a-i împărtăşi pe credincioşi[4], iar practica arată că poate, la nevoie, să ofere Euharistia atât în Biserică, cât şi în afara ei (celor care nu sunt opriţi, căci el n-are putere să dezlege păcatele).

Modul de împărtăşire a fost, la început, acelaşi pentru clerici şi mireni – menţionat destul de clar în scrierile vechi[5] – aşa cum se afirmă în canonul 101 Trulan: „făcându-şi mâinile în forma crucii, aşa să se apropie şi să primească împărtăşirea harului”. Acelaşi canon condamnă „pe cei ce în loc de mână pregătesc oarecare vase din aur sau din altă materie, pentru primirea dumnezeiescul dar, şi prin aceasta se socotesc vrednici preacuratei pricestanii, cu niciun gând nu-i întărim ca pe unii care cinstesc mai mult materia cea neînsufleţită şi supusă mâinii omului, decât chipul lui Dumnezeu”.

În veacul al VII-lea (când a avut loc Sinodul Trulan) exista încă practica împărtăşirii mirenilor aşa cum se împărtăşesc astăzi clericii – ceea ce înseamnă că actuala rânduială (cu linguriţa) pentru împărtăşirea mirenilor s-a introdus mai târziu[6] -, practică în vigoare şi în vremea Sfântul Ioan Damaschin[7]: „Să ne apropiem de ea cu o dorinţă înfocată, şi încrucişând palmele să primim trupul celui răstignit”. Liturgiştii afirmă că „până prin secolele VIII-IX, credincioşii laici se împărtăşeau ca şi clericii (…) cu vremea, din pricina riscurilor de profanare (…) ca şi din pricina altor dificultăţi de natură practică (…) s-a introdus uzul împărtăşirii credincioşilor cu linguriţa, deşi Sinodul Trulan (can. 101) recomanda păstrarea practicii vechi”[8].

În Biserica veche a existat împărtăşirea (cu mâna) proprie împreunată cu păstrarea Euharistiei[9] în locaşul de cult, dar şi de către pustnici în pustie sau de creştini la casele lor. Canonul 58 Trulan nu desfiinţează această practică dar condamnă îndrăzneala celor care voiau să se împărtăşească singuri, chiar şi de faţă cu clerici: „În prezenţa episcopului, sau a presbiterului, sau a diaconului, nici unul dintre cei care sunt rânduiţi între laici să nu-şi dea lui însuşi dumnezeieştile taine. Iar cel ce ar îndrăzni ceva de acest fel, să se afurisească pe o săptămână”. Se înţelege că „din râvna cea mare pentru sfânta împărtăşanie, unii creştini se apropiau de altar şi luau singuri trupul şi sângele Domnului”[10].

Sfântul Vasile cel Mare detaliază această problemă, a împărtăşirii proprii, vorbind de situaţii de forţă majoră (pustnicii la mari depărtări şi cei din vremea persecuţiilor) dar şi de un obicei din unele locuri:

„Faptul că în vremurile persecuţiei unii erau nevoiţi, în lipsa preotului sau a liturgului, să ia cu mâinile lor Împărtăşania, e de prisos să mai spunem că nu constituie o greşeală, pentru că altădată practica aceasta era întărită de o lungă obişnuinţă confirmată de faptele înseşi. Toţi călugării care locuiesc în pustie, unde nu se găseşte preot, păstrează cuminecătura acasă la ei şi o iau cu mâna lor proprie. La Alexandria şi Egipt, chiar şi fiecare laic are în mod obişnuit Împărtăşania la el acasă şi se împărtăşeşte singur când voieşte. Din clipa când preotul a săvârşit jertfa şi a împărţit-o, cel care a primit-o odată ca întreg, dacă participă la ea zilnic, trebuie să creadă pe bună dreptate că ia parte la ea şi o primeşte din mâinile celui care i-a dat-o. Într-adevăr, în Biserică preotul dă partea care i se cere, cel care o primeşte o păstrează cu toată libertatea şi o duce la gură cu mâna sa proprie. Aceasta vrea să spună că primeşte de la preot o singură părticică sau mai multe părticele dintr-odată”[11].

Faptul că împărtăşirea proprie este menţionată şi la Sinodul Trulan arată că ea s-a păstrat şi s-a răspândit. Desfiinţarea acestei practici a avut loc, probabil, în legătură cu schimbarea modului de împărtăşire al credincioşilor (cu linguriţa).

[1] Constituţiile Sfinţilor Apostoli… (XIII, 14), trad. I. Ică jr., în: Canonul Apostolic…, p. 754.

[2] Testamentul Domnului… (I, XXIII), trad. I. Ică jr. în: Canonul Apostolic…, p. 799/Testamentum Domini nostri Jesu Christi (I, XXIII), trad. pr. Nicolae Achimescu, p. 73.

[3] N. Milaş, Canoanele…, Vol. I, Partea II, p. 444.

[4] I. Floca, Drept canonic ortodox…, p. 39.

[5] „Când te apropii să te împărtăşeşti (…) fă mâna stângă tron mâinii drepte, ca una ce are să primească pe împărat. Fă-ţi căuş palma şi primeşte Trupul lui Hristos, răspunzând «Amin» (…) împărtăşeşte-te, având grijă să nu pierzi ceva din el (…) Apoi, după ce te-ai împărtăşit cu Trupul lui Hristos, apropie-te şi de Potirul Sângelui. Nu mai întinde mâinile, ci apleacă-te şi cu chip de închinare şi venerare rosteşte «Amin»; sfinţeşte-te împărtăşindu-te din Sângele lui Hristos”, Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, XXIII, 7, trad. D. Fecioru: Cateheze, Ed. IBMBOR, Bucureşti 2003, pp. 365-366.

«Şi toţi ne grăbim să primim Darurile jertfite. Cel dintâi păşeşte şi le ia preotul care a adus jertfă. După care fiecare dintre noi se apropie cu privirile plecate şi întinzând amândouă mâinile: mâna dreaptă se întinde spre Darul jertfit, mâna stângă fiind ţinută sub ea. Dându-l, preotul spune: „Trupu lui Hristos!” La fel şi la primirea Potirului. Şi la fiecare spui: «Amin». Primeşte-le şi înghite-le, ca să te faci părtaş al Tainelor”, Teodor al Mopsuestiei, Liturghia euharistică în Cilicia la sfârşitul secolului IV – ritual şi explicare catehetic-mistagogică, trad. diac. Ioan Ică jr. în: De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine. Studii ţi texte, Deisis, Sibiu, 2011, pp. 90-91.

[6] I. Floca, Canoanele…, p. 178.

[7] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (IV, 13), p. 167.

[8] E. Branişte, Liturgica specială, p. 324. A se vedea (pentru introducerea linguriţei) şi pr. Dimitrie Lungulescu, Manual de practică liturgică, Tip. romîne unite, Bucureşti, 1920, p. 314.

[9] Împărtăşirea proprie, împreunată cu rugăciuni, era asemănătoare cu cea de la Liturghie, căci se păstra în biserică pâine şi vin prosfinţite. S-a păstrat mult timp, pentru cei din pustie, fiind menţionată şi de Sfântul Simeon al Tesalonicului (cf. †Neofit al Constantinopolului, Pidalionul. Cârma Bisericii Ortodoxe, în rom. de monahul Teodosie, după originalul tipărit la Mănăstirea Neamţ în anul 1844, Ed. Credinţa strămoşească, Iaşi, 2007, pp. 284, notele 221 şi 28).

[10] C. Dron, Canoanele. Text şi interpretare…, p. 322.

[11] Sf. Vasile Cel Mare, Epistola 93, pp. 269-270.