Modul general de primire al celor ce au păcătuit dar s-au îndreptat şi au îndeplinit canonul de pocăinţă este detaliat în canonul 2 Laodiceea: „Cei ce au păcătuit în felurite greşeli şi au stăruit în rugăciunea mărtu­risirii şi pocăinţei şi s-au întors desăvârşit de la răutăţi, unii ca aceştia, după ce li s-a dat vreme de pocăinţă, potrivit măsurii greşelii, să se pri­mească în comuniune pentru îndurările şi bunătatea lui Dumnezeu”. Tradiţia canonică a rânduit ca cei căzuţi să fie reprimiţi în Biserică. Dar pentru a reveni în comuniune cu Biserica, canoanele îi obligă pe aceştia la o perioadă de penitenţă.

În Biserica veche penitenţele erau reglementate în mai multe etape (trei, patru, cinci sau mai multe), fiecare etapă avându-şi obligaţia sa. Cea mai generală împărţire a timpului penitenţei este cea în patru trepte[1]: plângerea (plângătorii stăteau la uşile dinaintea pridvorului plângând şi rugând pe cei ce intrau să se roage pentru ei), ascultarea (ascultătorii stăteau în pridvorul bisericii până la începerea Liturghiei credincioşilor când trebuiau să iasă cu catehumenii), prosternarea sau îngenuncherea (prosternaţii stăteau în pronaos, în genunchi, toată Liturghia catehumenilor şi apoi părăseau biserica) şi starea împreună (împreună-stătătorii participau la toată Liturghia împreună cu ceilalţi credincioşi, dar nu se împărtăşeau).

Multe sunt canoanele care menţionează aceste trepte de pocăinţă (can. 11, 12 I ec.; 87 Trulan; 1-9 Ancira; 2 Laodiceea; 1-12 Petru al Alexandriei; 11 Grigorie al Neocezareei; 22, 64, 75, 80, 82, 83 Vasile cel Mare; 3-8 Grigore de Nyssa) dar cel mai reprezentativ este canonul 11 Grigorie al Neocezareei:

„Plângerea este afară de uşa casei de rugăciune, unde stând cel ce a păcătuit, trebuie să se roage credincioşilor celor ce intră ca să se roage pentru el. Ascultarea este înăuntru de uşa din tindă, unde trebuie să stea cel ce a păcătuit până la catehumeni, şi de acolo să iasă; ca auzind, zice Vasile cel Mare, Scripturile şi învăţătura, să se scoată afară şi să nu se în­vrednicească de rugăciune; iar prosternarea este ca înăuntru de uşa bise­ricii stând, să iasă cu catehumenii; şi starea împreună, ca să stea împre­ună cu credincioşii şi să nu iasă cu catehumenii; cea mai de pe urmă este împărtăşirea cu Sfintele Taine” (can. 11 Grigorie al Neocezareei).

Aşadar, conform canoanelor, cei care nu se împărtăşeau trebuiau să iasă din biserică (de fapt, în anumite trepte de pocăinţă stăteau în tinda bisericii la Liturghia catehumenilor) când începea Liturghia credincioşilor (numai cei din treapta împreună-stătătorilor mai rămâneau la slujbă). Tradiţia bisericească arată că s-au aplicat aceste dispoziţii: „După care sunt scoşi afară din incinta sacră catehumenii şi, pe lângă ei, posedaţii şi penitenţii, şi rămân cei demni de vederea şi cuminecarea celor divine”[2] („catehumenii şi cei încă neînvredniciţi de Tainele lui Hristos sunt strămutaţi afară” şi la începutul mileniului II[3]).

Tradiţia canonică accentuează obligaţia duhovnicului de a aplica canoanele dar şi de a ţine seama de starea (dispoziţia de îndreptarea) celui care a păcătuit, pentru că vindecarea bolii este scopul canoanelor. „Toate acestea însă Ie scriem ca să se cerce rodurile pocăinţei; căci ne­greşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe unele ca acestea, ci ţinem seama de felul pocăinţei” (can. 84 Sf. Vasile cel Mare) „fi­indcă examinarea Scripturilor ne face cunoscut că cei ce cu mai mare durere se mărturisesc degrabă ajung iubirea de oameni a lui Dumnezeu” (can. 74 Sf. Vasile cel Mare):

„Trebuie să se cerceteze bunăvoinţa şi felul căinţii. Iar câţi arată întoarcerea lor cu fapte, dar nu de formă, ci cu frică şi cu lacrimi şi cu răbdare şi cu faceri de bine, aceştia împlinind vremea hotărâtă a ascultării, se vor împărtăşii neapărat de rugăciuni, episcopului fiindu-i îngăduit să hotărască ceva şi mai omenos cu privire la aceştia. Iar câţi au suferit cu nepăsarea şi au socotit că pentru reîntoarcere le este de ajuns forma intrării în Biserică, să plinească întru totul timpul (can. 12 I ec.).

„Dacă însă oarecare dintre episcopi vor băga de seamă la aceştia vreo râvnă sau umilinţa blândeţii şi ar voi să le dea ceva mai mult sau să-i ierte, dânşii au puterea să facă acest lucru” (can. 2 Ancira).

„Căci tot cuvântul lui Dumnezeu şi al celui căruia i s-a încredinţat cârmuirea de păstor este să aducă înapoi oaia cea rătăcită şi să vindece pe cea muşcată de şarpe şi nici să o împingă spre prăpastia deznădăjduirii şi nici a slăbi frâna spre moleşirea şi spre dispreţuirea vieţii; ci în orice chip să stea împotriva suferinţei, fie prin doctoriile cele mai aspre şi mai iuţi, fie prin cele mai moi şi mai blânde şi să se nevoiască spre închiderea rănii, cercetând roadele pocăinţei şi îngrijind cu înţelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus. Aşadar, trebuie ca noi să le ştim pe amândouă, şi pe cele ale asprimii, şi pe cele ale obiceiului, dar să urmăm chipul cel mai îndătinat la cei care nu primesc asprimea, precum ne învaţă pe noi Sfântul Vasile” (can. 102 Trulan).

Sunt şi păcate care „nu se iartă” (trecerea, din convingere, la erezie, can. 73 Sf. Vasile cel Mare, 2 Grigorie de Nyssa; uciderea de voie, can 22 Ancira), adică pocăinţa pentru ele durează tot restul vieţii: „niciodată nu se va învrednici a se închina la Dumnezeu laolaltă cu po­porul când se săvârşeşte rugăciunea cea tainică, şi se va ruga îndeosebi, iar de împărtăşirea celor sfinte va fi cu totul străin” (can. 2 Grigorie de Nyssa); „să se tânguiască tot timpul vieţii sale şi este dator a se mărturisi la vremea când iese din viaţă, învrednicindu-se de cele sfinte, pentru credinţa în iubirea de oameni a lui Dumnezeu” (can. 73 Sf. Vasile cel Mare).

Ereticii şi schismaticii trebuie să se lepede, prin mărturisire scrisă, de rătăcire pentru a fi reprimiţi (sau primiţi) în Biserică (can. 8, 19 I ec.; 95 Trulan; 7-9 Laodiceea; 3 Atanasie; 1, 81, Vasile cel Mare; 2 Grigorie de Nyssa). Normativ pentru Biserică a rămas canonul 95 Trulan.

Din perioada Sfântului Ioan Postitorul se observă introducerea în epitimiile pentru păcate (determinând scurtarea timpului de pocăinţă) şi a faptelor de milostenie şi a unor rânduieli de asceză (post, plecări de genunchi, rugăciune)[4]. Deşi rânduielile sale canonice au fost criticate[5], ele au fost acceptate de mulţi (dar nu au fost trecute în colecţia oficială de canoane a Bisericii Ortodoxe aprobată în 920).

[1] I. Floca, Canoanele…, p. 63, N. Milaş, Canoanele…, Vol. I, Partea II, p. 56.

[2] Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre riturile celebrate în sfânta Sinaxă – mister şi contemplare, trad. I. Ică jr. în: De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului…, p. 164.

[3] Nicolae al Andidei, Consideraţie preliminară rezumativă cu privire la simbolurile şi tainele ce se fac în dumnezeiasca Liturghie, trad. I. Ică jr. în: De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului…, p. 299.

[4] „Eu socotesc că cei ce judecă drept, nu vor socoti că scurtarea de către noi a timpului de pocăinţă nu este o lucrare salvatoare, deoarece nici Părintele Vasile cel Mare şi nici cei ce mai vechi dumnezeieşti Părinţi ai noştri nu au stabilit pentru cei ce păcătuiesc vreo ajunare, sau priveghere, sau număr de plecări de genunchi, fără numai îndepărtarea de la Sfânta Împărtăşanie. Noi am socotit ca în privinţa celor care se pocăiesc cu adevărat şi cu sârguinţă îşi chinuiesc trupul cu disciplină aspră şi cu înţelepciune îşi schimbă viaţa, contrabalansând răutatea anterioară după măsura înfrângerii, să măsurăm şi scurtarea timpului de pocăinţă. De pildă, dacă cineva ar primi să nu bea vin în anumite zile, am judeca să-l ier­tăm şi noi un an din epitimia hotărâtă de către Părinţi, pentru greşeala lui. Așijderea, dacă ar făgădui reţinerea de la carne până la un timp, am socotit să-i tăiem alt an, iar dacă de la brânză şi de la ouă, sau peşte, sau de la unt­delemn, şi astfel pentru fiecare reţinere de acest fel să-i iertăm un an. Tot astfel să procedăm dacă acela va voi să îmblânzească pe Dumnezeu prin îmbelşugatele plecări de genunchi; şi mai ales de va arăta râvnă şi hotărâre nestrămutată pentru milostenie. Iar dacă cineva după păcătuire s-a dedat vieţii de Dumnezeu iubitoare şi singuratice, am socotit că este bine să dobândească iertare încă şi mai scurtă, ca prin acest fel de vieţuire să răzbune în viitor patima respectivă în cursul vieţii”, can. 3 Sf. Ioan Postitorul.

[5] „Întrebare: Cuvine-se a pedepsi pe cineva potrivit canoniconului lui loan Ajunătorul? Răspuns: Fiindcă acest canonicon uzează de multă blândeţe, pe mulţi i-a pierdut; din cauza aceasta, cei ce cunosc binele şi se abat de la el trebuie a se îndrepta” – can. 11 Nicolae al Constantinopolului.